O reformă care să meargă pînă la rădăcinile fanariote

Cum e mai bine: Revoluţie sau Evoluţie? Radicalitate sau prudenţă? Aceste întrebări s-au pus societăţii româneşti după decembrie 1989. S-au pus societăţii româneşti şi după 1859. S-au pus şi după primul război mondial. Pentru că sunt întrebările unui proces tipic românesc:
Reducerea dacă nu chiar ştergerea diferenţei dintre noi şi Occident.

Acestor întrebări le răspunde un scriitor. Un mare scriitor dintre cele două războaie mondiale: Camil Petrescu. O face în notele sale de călătorie la Constantinopol, tipărite sub titlul Rapid – Constantinopol – Bioram. Scriitorul merge la turci într-un moment cînd la Bucureşti se discuta pe rupte Intrarea noastră în veac. Adepţii aşa-zisului specific naţional negau posibilitatea saltului istoric. Ei susţineau că europenizarea României trebuie să se facă încetul cu încetul.

Argumentul?
O metaforă.
Cea a copacului care nu poate să crească decît în timp, dat fiindcă nu se poate să-l tragi de urechi în sus, ca să-l înalţi şi să-l răsfiri. Tezei evoluţioniste Camil Petrescu îi opune experienţa Turciei modernizate de către Kemal Paşa printr-o operaţie radicală. Reuşind să strîngă într-un nod vital energia naţională vlăguită de veacurile de haremuri şi de baclavale, Mustafa Kemal smulge Turcia din Evul Mediu pentru a o proiecta în plin secol XX. Face reformă. O reformă radicală însă. Şi pentru că bătălia ideologică din vremea sa folosea din plin, pe post de sabie, metafora, Camil Petrescu apelează şi el la una. Evoluţioniştii invocaseră copacul sădit. Camil Petrescu îi contrapune copacul altoit:
„Kemal Paşa a cerut otomanilor să treacă din Evul Mediu, prelungit de ei pînă în 1918, de-a dreptul în veacul acesta. În numele tradiţiei ni se spune că asemenea <<salturi>> sînt o imposibilitate. Concepţia istoricistă invocă existenţa unei metafore care asimilează necesitatea continuităţii trecutului cu ideea biologică a copacului care-şi trage seva numai din pămîntul de baştină, a rădăcinei care nu se poate înălţa decît în propriile fructe, şi se osîndeşte <<cultura de import>>, ca un copac fără rădăcini menit pierii etc. Ceea ce este fără îndoială destul de adevărat. Dar tot biologică este şi noţiunea altoiului; care arată că uneori e foarte avantajos să împrumutăm de la soiuri vecine mici crîmpeie vitale pe care le răsădim în carnea stearpă. Procesul biologic care se petrece e într-adevăr uimitor. Pomul pipernicit, întîrziat în fructe rare, e regenerat dintr-odată în fibrele lui. Se hrăneşte mai viu şi mai ales hrana îi prieşte. Toate organele îi sînt influenţate şi înfăţişarea i se schimbă. Roadele sînt fără posibilităţi şi de comparaţie, mai îmbelşugate şi mai frumoase ca înainte. Principiul vital, care se irosea, îşi găseşte o formă de rodnicie maximă a tuturor posibilităţilor lui”.

O asemenea altoire a făcut Turciei Mustafa Kemal. Potrivit lui Camil Petrescu, omul providenţial al otomanilor, (…) a distrus în formă, fireşte, căci pînă la convingeri nu ajungi, şi nici nu e nevoie să ajungi uneori, întreaga moştenire a tradiţiei.

Bărbăţia acestei personalităţi explică uimitoarea scenă povestită de Camil Petrescu:
„Tovarăşii localnici ne cheamă degrabă ca să ne arate o barcă motor, ce vine dinspre Capul Seraiului, trece lăsînd un lung triunghi de apă răscolită în urmă, la cheiul geometric al palatului de marmoră dantelată Doina Bace. În picioare, în mijlocul ei, îmbrăcat civil, drept ca o statuie, e un bărbat ale cărui trăsături nu le putem desluşi de aici.
– Ghaziul: … E venit de două zile de la Ankara”.

Un adevăr e asemenea unei femei. Dacă nu se naşte din el ceva real, palpabil ca un prunc, adevărul rămîne sterp. Acest ceva concret e în cazul adevărului concluzia pentru viaţa de fiecare zi. Ce se desprinde din adevărul textului camilpetrescian? Nu doar că vremurile postdecembriste ar fi avut nevoie de un Mustafa Kemal autohton, dar şi că nu trebuie să idilizăm România dintre cele două războaie mondiale. Că în plan politic, economic, social şi moral nu trebuie să ne propunem o întoarcere la această perioadă. Trebuie să ne ambiţionăm a privi înainte nu înapoi. Îndreptarea societăţii româneşti, cerută de toată lumea nu poate fi redusă strict la repararea a ceea ce au stricat puhoaiele comunismului venite dinspre Răsărit. Ea trebuie să ţintească o refacere din adîncime a societăţii autohtone. O adîncime care merge departe, departe de tot pînă în vremurile fanariote.

Adică pînă la acel strat de unde solul românesc sănătos a început să se strice!

 

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „O reformă care să meargă pînă la rădăcinile fanariote”