Seria de cărți care vor reuni comentariile mele zilnice din cei treizeci de ani de activitate postdecembristă are nevoie de o prefață. Lucrînd la ea – nu fără spaima că s-ar putea să n-o mai termin niciodată, cum s-a întîmplat cu multe alte proiecte de ale subsemnatului – mi-am dat seama că există, de a lungul trudei mele de Istoric al clipei cîteva convingeri tari, din perspectiva cărora am radiografiat mii de fapte și evenimente căror le-am fost martor. Pe una dintre aceste convingeri am regăsit-o expusă pe larg și cel mai bine în interviul de o carte acordat Ceciliei Caragea pentru editura Dacia în 2001. E vorba de adevărul că politicianul român n-are sentimentul neliniștitor al roții care e destinul. Suișul și coborîșul care definesc destinul omului politic din totdeauna a făcut să mă preocupe și ca eseist ceea ce am numit Căderea. Am scris despre drama Căderii lui Alexandru Ioan Cuza (nici un român dintre cei care beneficiaseră de reformele Domnitorului n-a ieșit în stradă să protesteze cînd s-a aflat de abdicare), a lui Carol al II-lea (fostul atotputernic a trecut din Spania în Portugalia vîrît sub bancheta mașinii pe care ședea cu fundul un vameș), a Mareșalului Antonescu (închis în camera de timbre a lui Carol al II-lea și luat pe sus de comuniști, cei pe care-i hăituise), a Mariei Antonescu (i s-a tăiat lumina la vila din Băneasa imediat după ce Mareșalul a fost arestat), a lui Nicolae Ceaușescu (obligat să apeleze la Ia-mă, nene! pe un drum de provincie și să fie perchiziționat de milițianul Paisie). Am scris socotind că vreun atotputernic al zilei va citi despre avatarurile Căderii altora, mult mai tari și mai mari decît el, și va evita să i se umfle capul după parvenirea în funcție. A fost zadarnic. Cum scria Arghezi în tableta Pilda nu folosește din Adevărul, 29 octombrie 1947:
„E o vorbă adevărată, că nimeni nu învață nimic din trecut.” Fiind vorba de o credință de viziune a mea asupra lumii redau aici rîndurile despre Principiul Roții așa cum au apărut într-o carte în urmă cu două decenii.
„Revenind la concluziile la care am ajuns, aş vrea să vă spun că oamenii politici postdecembrişti confirmă o teză a lui Arghezi despre care eu am mai scris în volumul «Un pesimist la sfîrşit de mileniu». În articolele sale din «Vremea», din perioada războiului, şi din «Adevărul», din perioada 1946-1947, Arghezi vorbea despre insul care devine guvern. În aceeaşi ordine de idei, eu aş vorbi despre principiul roţii. Oamenii politici pe care i-am cunoscut şi pe care-i cunosc n-au sentimentul acestei roţi uriaşe a destinului. Ori nu l-au citit pe Shakespeare, ori nu l-au înţeles. Ori n-au citit «Richard al III-lea», ori n-au înţeles nimic din finalul în care Richard şi-ar da regatul pentru un cal. Asta mi-a plăcut la Arghezi! (De fapt, pentru mine cărţile sînt o experienţă de viaţă, reţin şi asimilez ideile care se încadrează în viziunea mea asupra lumii.) Dar nu numai politicienii de care vorbea el, nici numai politicienii de care vorbea el, nici numai politicienii postdecembrişti, ci oamenii politici români în general nu au conştiinţa acestei roţi care astăzi te face prim-ministru sau preşedinte, iar mîine te aruncă în opoziţie sau te transformă într-un nimic. Astăzi poţi să fii înconjurat de bodyguarzi, de secretare, de linguşitori, iar mîine poţi să fii un om simplu. Toţi fac această greşeală! Nici unul nu are conştiinţa acestui principiu al roţii! I-am văzut pe unii care în raport cu mine erau nişte oameni normali, chiar umili, cînd erau la strîmtoare, dar care atunci cînd au ajuns şefi…
… s-au lăsat furaţi de val. Se şi spune: dă-i unui om puterea şi-atunci îi vezi adevărata calitate!
Cred că nici unul n-a înţeles nimic din experienţa lui Ceauşescu, care pe mine m-a cutremurat. Ştiind ce a însemnat familia Ceauşescu şi văzîndu-i apoi pe cei doi murind ca nişte cîini, executaţi la Târgovişte, am fost marcat, deşi ştiam din istorie mărirea şi decăderea lui Carol al II-lea, gloria şi apoi executarea mareşalului Antonescu. Nu ştiu de ce se schimbă oamenii atunci cînd ajung în posturi importante. Iar atunci cînd cad uită că a fost o vreme în care erau inaccesibili. Întîlnesc mulţi oameni care i-au cunoscut şi i-au ajutat pe puternicii zilei şi care îmi spun că nu-i prea mai găsesc la telefon, că sînt tot timpul în şedinţe. Iar eu surîd, deoarece cunosc foarte bine trucurile secretarelor. Cred că această lipsă de conştiinţă este una din cauzele dezastrului românesc din ultimii zece ani şi probabil din această cauză România nu va ajunge ceea ce ar trebui să fie, o ţară europeană.
Cred că un adevărat om politic, scriitor sau jurnalist nu ar trebui să fie influenţat de poziţia socială pe care o are. El ar trebui să fie acelaşi, indiferent dacă este prim-ministru, dacă este pensionar sau merge la bibliotecă. Forţa sa ar trebui să stea în interior. Or, aceşti oameni nu au o forţă interioară a lor. Sînt ca acele femei urîte care simt neapărat nevoia să se fardeze şi să se încarce cu cît mai multe accesorii. Aceşti oameni, neavînd o forţă a lor, tind să se înconjoare de tot felul de accesorii ale puterii. De aici obsesia pentru imagine. În ultimii zece ani am văzut oameni obsedaţi de ceea ce se scrie despre ei în ziarele astea trecătoare sau de cum sînt prezentaţi la televizor, fără să fie interesaţi de ceea ce va scrie istoria despre ei. Este o mare greşeală. Am încercat să le spun că uneori nu are importanţă ce scrie presa vremii. Ştiu ce diferenţă e între ce se scria prin ziarele din perioada interbelică şi ceea ce a păstrat istoria. Problema acestor oameni e că nu au conştiinţa istoricităţii.
În plus, doar cei slabi simt nevoia să atace în permanenţă. Dacă ar avea forţa interioară de care vorbeaţi ar fi mai calmi, mai liniştiţi, n-ar mai simţi nevoia să atace tot timpul…
… şi n-ar mai fi atît de preocupaţi de imaginea lor! Sînt uluit cum mulţi politicieni au luat anumite măsuri gîndindu-se ce se va scrie despre ei a doua zi în nu ştiu ce gazetă. E o prostie să te gîndeşti la asta! Din cîte ştiu eu, adevăraţii făuritori de istorie n-au ţinut cont de ceea ce s-a spus sau s-a scris despre ei. Dacă crezi în ceva şi dacă vrei să faci ceva, faci! S-ar putea să nu fii înţeles de contemporanii tăi, ca jurnaliştii – indiferent de talia lor – să te critice. Important e să mergi înainte. E culmea ca tocmai eu să le spun acestor oameni să nu ţină cont de presă! Trebuie să mai ţii cont de presă, dar experienţa regimului Constantinescu ne-a arătat că poţi să ai toate posturile de televiziune şi toate ziarele de partea ta, dar pînă la urmă oamenii citesc preţul morcovilor la piaţă, nu cine ştie ce articol. Presa contează în măsura în care înfăţişează semnale vitale dinspre realitate.”
Maestre, ai uitat de Mihai Viteazu spintecat de Basta in cortul sau in mijlocul propriilor osteni sau Tudor Vladimirescu luat de eteristi din tabara lui de panduri.Vedeti, lumea vorbeste de KWI sau mai nou de vedeta zilei Clotilda, niste neica nimeni mediocri plini de aroganta specifica de la stapan la sluga, aparuti de nu se stie unde in viata politica, cu judecatile lor primitive ca sa nu mai vorbim de precaritatea limbii vorbite.Apropo, de unul stim ca a fost suplinitor dar oare ce studii, terminate, are Armand ca pare ca a facut scoala la coada la sifoane ? Sa mai amintim de lipsa totala de respect fata de Constitutie ,legislatie in general sau decizii ale unor instante ? Da, dar nu s-au votat singuri presedinte si primar al celui mai mare oras in oras din Romania,ma rog cu rezerve uriase ale corectitudinii electorale. Ei au fost votati de romani care acum stramba din nas.Asta-i natia . Aferim !
Tot respectul pentru el Cristoiu. E,cred,cel mai bine informat jurnalist de la noi,cel puțin după 1989. Dar,mă simt dator să semnalez o mica inadvertență:țăranii împroprietăriți de Cuza nu puteau ieși pe străzi sa protesteze,la căderea lui,fiindcă la tara nu erau străzi,ci ulițe. Au protestat alții,la Iasi,în duminica Tomei. Au fost zeci de morți. Primul decret al lui Carol 1 a fost referitor la grațierea mitropolitului Moldovei,pentru că nu își putea începe domnia cu o crima. În schimb,Ion Creanga,care îl ascunsese pe acesta la revolta,a fost caterisit,pentru că mergea la teatru și împușca ciori. Se pot spune mai multe,inclusiv din trecutul recent,dar mă abțin deocamdată.
Pentru ca la ei ” slujirea” e ce a inteles Gabriel Liiceanu…
Degeaba truditi dle Cristoiu…Johannis e un biet provincial plin de complexe…cum vreti dvs ca el sa invete din istorie?..pentru asta trebuie educatie….
Provincial? Asta ar trebui sa fie o injuratura?
Bucurestiul insusi a fost infiintat de provinciali, ca doar n-a cazut de sus. 🙂
in Creatie, ‘puterea’ i se da aluia caruia nu-i trebuie!:)), de fapt se si spune ca…aluia care are i se va da!:)))
pe cei care au primit ‘puterea’ n dar, cerul daruindu-le-o, nu puterea ii interesa, …ei aveau un vis…:)), iar astora…visul lor nu le dadea pace!, nu puterea:))), de fapt se si spune ca atunci cind elevul e cu adevarat pregatit, apare si profesorul… :)))