Pandemia și lectura la veioză

Am traversat cu toții o perioadă dificilă din multe puncte de vedere. Cea mai mare problemă a fost momentul în care mi s-a impus să stau în casă, deoarece mi s-a părut un atentat la libertatea mea. Uneori stau în casă zile întregi și nu simt nevoia să ies, dar parcă dacă mi se impune, tentația evadării este enormă. Poate că încă sălășluiește în mine păcatul adamic. Cu toate acestea mi-am găsit remedii pentru a-mi face suportabilă această perioadă: am citit, am scris, am reluat unele lecturi, care mi-au marcat existența la un moment dat. Cititul mă relaxează în general, indiferent de cartea pe care aleg să o citesc. Citind, intru într-o lume diferită, specială și interesantă, care-mi suscită curiozitatea.

De obicei, când aleg o carte o fac în funcţie de starea mea sufletească din acel moment. De data aceasta am ales la început, crezând că perioada va fi relativ scurtă, apoi, văzând că intru într-un circuit al unui timp ce nu se mai termină, am început să recitesc unele opera, am citit ce mi-a picat în mână. Am citit seara, am citit peste zi, am citit dimineața întârziind să mă ridic din pat, am citit în zilele de sărbătoare și în zilele de lucru și ca să nu deranjez, am citit mult la veioză.

Dintre cărțile pe care le-am lecturat în acest mai bine de un an de pandemie pot să amintesc vreo câteva, dar nu pot să le numesc pe toate, pentru că am citit mult, poate echivalentul a ceea ce am citit în ultimii cinci ani. „Jurnalul de vise” al lui Corin Braga m-a fascinat prin faptul că realitatea și ficțiunea conviețuiesc în foarte bună armonie generând visarea. Am intrat în „labirintul” spațiilor descrise și evocate, uneori suprapuse, alteori aflate în conviețuire paralelă și acest lucru m-a sustras realității imediate, căreia era cât pe ce să-i dau vamă neliniști suprapuse peste deznădejdi. Am reluat studiul doamnei Irina Petraș „Feminitatea limbii române” și parcă am descoperit valențe noi în afirmațiile persuasive, care mi-au mers la inimă. Mi-a rămas în memorie expresia foarte frumoasă: „Limba română este feminină (cu o doză mirabină de androginie)”, urmând demonstratia că acest aspect face să fie greu traductibilă.

Am recitit, de asemenea Ch. Marlowe: „Tragica istorie a doctorului Faust” și în paralel am recitit „Faust” de Goethe, pentru că am vrut să reaiau tema romantică a luptei dintre malefic și divin din planul conștiinței umane. Dintotdeauna oamenii au fost nemulțumiți de spațiul și timpul ce li s-a dat, tot așa cum personajele acestor opere au fost nemulțumite de realitatea în care au trăit și s-au lăsat dominate de dorințe dictate de conjunctura momentului, ceea ce a adus după sine un destin tragic. Faust al lui Goethe, însă, își răscumpără sufletul, dobândește fericirea în creația utilă umanității. M-am convins, încă o data, că acesta este marele adevăr ce trebuie să ne ghideze viața. Ajuns la vârsta senectuții, bolnav și orb, Faust are viziunea muncii creatoare în libertate și adresează clipei invocația înscrisă în pact: „Rămâi, că ești atâta de frumoasă!”. Am încercat să mă raportez la timpul meu și să privesc partea plină a paharului pentru ca starea ce mi s-a dat să o fac suportabilă. Am reluat aceste opere pentru a–mi întări convingerea că libertatea aceasta este doar o iluzie, pe care o putem avea alegând calea care ne dăruiește măreția clipei în defavoarea păcii eterne.

Apoi, nu pot trece cu vederea volumul „Taximetristul roșu” de Doina Cetea și Irina Petraș, motiv care m-a determinat să abordez și eu domeniul prozei scurte. Eu am făcut-o ca pe o confesiune alcătuită din puzzle-uri ce alcătuiesc imaginea unei existențe, scrisul devenind astfel pentru mine catharsis. Am recitit „Metafizica” lui Aristotel. Am căutat să fac pace cu mine însămi, am vrut să alung disperarea care mă amenința zilnic, atât pentru ceea ce se întâmpla dincolo de geamul casei mele, cât și suferința din interior, așa că mi-am căutat remediul în scris și în citit.

Am lecturat și chiar am luat notițe după „Filosofia ca mod de viață” de Pierre Hadot, am intrat în contact cu viața regilor Romei Antice și am studiat începuturile creștinismului din cartea „Viața Sfântului Clement” de Călin Ioan Dușe. Îmi place să citesc seara, când este linişte, iar problema mea este că sufăr de insomnie, așa că am avut timp suficient pentru lectură și nopțile mele au trecut mult mai ușor. În pauzele dintre aceste cărți, și altele asemenea lor, am citit poezie: Thomas Stearns Eliot, simboliștii francezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu și multi alții. Iată că de-a lungul istoriei existenței umane artiștii, și mă refer aici la poeți, au fost preocupați de raportul omului cu timpul în diferitele ipostaze ale mecanismului istoric, cu implicațiile lui psihologice.

Concluzia mea este că nu doar eu, sau nu doar o parte a omenirii trăiește drama momentului, ci omenirea toată, așa cum a trăit-o dintotdeauna, chiar dacă doar unora li s-a dat darul să o transmită prin cuvânt. Această concluzie mi-a atenuat fricile. Prin urmare, lectura este cu adevărat un mod de spuraviețuire în vitregia unor vremi, care năvălesc peste oameni.