Parchetul General a pierdut un procuror de excepție. Publicistica noastră a cîștigat un publicist de talent: Marian Nazat

N-am putut participa la lansarea cărții lui Marian Nazat , Prizonier în cîmpul tactic, editura Rao, 2019. De la Mihaela Olaru, prezentă la eveniment în calitate de colaborator al cristoiublog.ro, am aflat că la fața locului a fost multă lume bună din București. Marian Nazat mi-a trimis prin Mihaela Olaru cartea cu dedicație. N-am citit-o încă. Am citit însă cărțile anterioare de publicistică ale lui Marian Nazat și sînt convins că și aceasta îmi va confirma o credință mai veche:
Publicistica noastră a avut norocul ca Marian Nazat să iasă din Procuratura. Dacă ar fi rămas, Parchetul general s-ar fi putut mîndri cu anchete penale strălucite. Plecînd, Marian Nazat a avut timp să facă publicistică. Și astfel, Publicistica română se poate mîndri cu cîteva cărți de excepție.

Redau mai jos Mărturisirea care prefațează cartea.

MĂRTURISIRE

Deunăzi, un lefegiu cu oareşce rang al Serviciilor Secrete de la noi s-a trezit vorbind despre existenţa câmpului tactic în justiţie. Din discursul personajului ieşit din dumbrava înţesată de balauri, anaconde şi zmei fioroşi şi discreţionar abuzivi am aflat că ţara e un fel de ogor numai bun să fie însămânţat cu microfoane şi delatori. Am mai înţeles că statul paralel e, de fapt, un stat vertical, aidoma unei coloane a infinitului, infinitul însemnând un protocol semnat de inşii mesianici ai naţiei de ierunci. Ei bine, cârdăşia dintre magistraţi şi ofiţeri de informaţii a transformat România într-o grădină serafică a siguranţei naţionale, condusă de carteluri dubioase şi oculte. Deviza noului nod de putere? Cetăţeanul şi mandatul de ascultare (ori de monitorizare), ca în orice democraţie balcanică originală…

Aşa am devenit, cu mic, cu mare, un ţarc de prizonieri la cheremul echipelor mixte. Cei care am rămas, desigur, fiindcă vreo câteva milioane au ales pribegia, conştienţi că trăiesc într-o ţară care le surpă destinul. Prins şi eu în mijlocul spaţiului concentraţionar controlat la sânge de corporaţia răului, am făcut din roba de avocat o tablă de scris. Pe faţa ei lucioasă am scrijelit ce am văzut şi am simţit în anii din urmă, aşijderea vieţaşilor, un roman aproape carceral. Şi m-am învolburat asemenea lui Mircea Eliade: „Nu înţeleg de ce ar fi roman o carte în care se descrie o boală, o meserie oarecare sau o cocotă şi n-ar fi tot atât de roman o carte în care s-ar descrie lupta unui om viu cu propriile sale gânduri sau viaţa unui om între cărţi şi vise. (…) Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit“. Strigătul meu trebuia să ajungă nu dincolo de gardurile cu sârmă ghimpată, de unde se întinde lumea birjărită şi umilită de oficialii îngrijoraţi la comandă şi în gaşcă de soarta mioriticilor cobai, ci în interiorul lagărului. Prizonier de bunăvoie al unui sistem penitenciar cu învoire de la preşedinte, şi el un fel de caporal cu izmeneli occidentale, adesea de-o stupizenie monumentală. De la Sighet la Zimnicea şi de la Nădlac la Chilia – graniţele noastre de prisos se răscrăcărează un moloh terifiant, susţinut de ambasadele siniştrilor jandarmi mondiali, corecţi politic, chipurile. Un moloh scopit totuşi de conştiinţă naţională şi de fior patriotic, de simţire românească. Sub acest semn aducător de nenoroc a tremurat cuvântul meu, reverberat prin staţiile de amplificare ale gardienilor tocmiţi să ne supravegheze libertatea părelnică. Urletelor mele de disperare le-a răspuns doar ecoul, arar câte o voce sau un gest de solidaritate. Frica s-a înstăpânit peste neamul risipitor şi neterminat de-a pururi, motiv să vă anunţ dinainte că lecturarea cărţii abia isprăvite vă poate afecta emoţional! Aveţi grijă, aşadar, şi nu uitaţi că sunteţi încă în câmpul tactic. Citiţi-o şi daţi-o mai departe!

Autorul