Parteneriatul strategic între românia și SUA: ce am conceput și ce a ieșit

Pe data de 6 iulie 2022, Președintele Emil Constantinescu a patronat o reuniune dedicată împlinirii unui sfert de secol de la declararea oficială a nașterii parteneriatului strategic dintre România și SUA. La eveniment au fost invitate personalități care au contribuit la realizarea parteneriatului, personalități despre care se crede că au contribuit, personalități care cred că au contribuit și personalități care vor să se creadă că au contribuit; multe dintre personalitățile aparținând categoriilor din urmă fiind în fapt responsabile de decesul relației parteneriale respective și înlocuirea ei cu una de subordonare servilă.

Întrucât la data reuniunii aniversare (mai corect ar fi fost să fie calificată ca reuniune comemorativă) nu am fost în țară, la rugămintea organizatorilor, am trimis un mesaj înregistrat. Dau publicității astăzi respectivul mesaj întrucât 11 iulie este ziua în care, cu 25 de ani în urmă, la București, în Piața Universității, în fața unei mulțimi entuziaste și în aplauzele tuturor partidelor parlamentare ale timpului, președinții României și SUA au anunțat, urbi et orbi (orașului și lumii), că țările lor au căzut de acord să fie legate printr-o relație simetrică cu virtuți strategice.

Iată aici textul mesajului meu:

„Parteneriatul strategic între România și SUA, conceput și proclamat în anul 1996, din primăvară până în toamnă, este una dintre cele mai importante realizări ale diplomației românești. Este cu atât mai potrivit ca el să fie celebrat și evaluat acum de către cei implicați în nașterea sa, cu cât, între timp, s-a transformat din parteneriat în protectorat iar aniversarea sa recentă de către deținătorii actuali ai puterii în statul român a avut loc într-o atmosferă caracterizată de festivism demagogic, miopie strategică, servilism tactic și tranzacționism moral.

Semnificația Parteneriatului în discuție nu poate fi sesizată corect dacă nu îl plasăm în contextul politicii externe românești de la data inițierii și lansării sale oficiale. Din câte știu, anul 1997 constituie singurul moment al istoriei noastre postcomuniste de până acum, în care România a avut o doctrină de politică externă. Aceasta a fost „doctrina cercurilor concentrice”.

Potrivit ei, conceperea și construcția raporturilor cu alte state trebuia să facă distincția între trei categorii de subiecte de drept internațional așezate de jur împrejurul României, aproximativ pe trei cercuri concentrice: vecinii, puterile regionale și puterile globale.

În relațiile cu vecinii, România trebuia să conceapă, inițieze și realizeze diferite forme de parteneriat (bilaterale, trilaterale, cvadrilaterale etc) de natură a crea structuri de rezistență ale securității regionale, respectiv în Europa centrală, de est și sud est. Printr-o astfel de abordare erau urmărite mai multe ținte și anume:

1. crearea capacității României și vecinilor săi de a se apăra împotriva amenințărilor la adresa securității lor, chiar și fiind în afara marilor alianțe euro-atlantice;
2. întărirea forței de negociere a României cu puterile regionale și globale, în general, și în special referitor la intrarea în NATO și UE, respectivele negocieri urmând a se purta de pe poziții comune, chiar dacă nu neaparat în comun, cu ceilalți candidați central și est europeni, precum și în condițiile în care România acționa în calitate de furnizor iar nu de consumator de securitate;
3. profilarea României, prin inițiativele și realizările sale strategice localizate în vecinătatea sa, ca lider regional, îndreptățit a realiza parteneriate strategice cu alți lideri regionali, parteneri strategici ai puterilor continentale și globale cu care ea ar fi reușit să aibă parteneriate strategice (aveam în vedere o rețea de parteneriate strategice ale liderilor regionali, având în centru, ca partener comun, un lider global aflat în parteneriat cu aceștia).

Unul dintre liderii globali era, evident, SUA, în anii 1990 unica superputere globală. (Ceea ce nu ne-a făcut să uităm de superputerea emergentă, China, față de care, cu ocazia vizitei de stat a Președintelui Constantinescu la Beijing și în alte orașe chineze, am definit o relație cu valoare strategică, independentă de schimbările politice și ideologice din cele două țări, ori de alianțele lor cu puteri terțe.)

Nu pot să nu observ că după 25 de ani, majoritatea parteneriatelor noastre din vecinătate (bilaterale sau multilaterale) sunt în moarte clinică, rămânând simple forme fără fond, în timp ce relația cu China este total compromisă.

În același context și pe linia doctrinei amintite, înainte de a ne adresa SUA, am realizat un parteneriat strategic cu Italia, ca actor continental de prim rang și aliat european privilegiat de Washington. Totodată am deschis un dialog de o calitate specială cu Germania, în dorința de a stabili un parteneriat strategic și cu aceasta, precum și o trilaterală strategică România-Germania-Franța (după modelul trilateralei Polonia-Germania-Franța, cu cea dintâi fiind deja creată o relație strategică distinctă).
Iată concepția și „muniția” cu care în aprilie 1997, am plecat, în calitate de vice-prim ministru și ministru al afacerilor externe, pentru a efectua o vizită oficială la Washington.

Deși după alegerile din 1996 multe porți până atunci încuiate se deschiseseră României, aranjarea vizitei nu a fost deloc simplă și ea a avut loc după multe insistențe din partea noastră. Una dintre explicațiile acestei situații a fost reticența administrației americane de a intra cu noi în discuții privind extinderea NATO, în condițiile în care România își făcuse din intrarea în NATO unul dintre obiectivele principale ale politicii sale externe, susținută atunci de un masiv entuziasm popular, astăzi în mare măsură dispărut.

Pentru a nu provoca reacția ostilă a Rusiei și a respecta minimal angajamentele luate de administrațiile anterioare cu privire la evitarea extinderii NATO în spațiul foștilor sateliți sovietici, administrația Clinton preconiza o extindere limitată exclusiv la trei state din Grupul de la Vișegrad, România fiind exclusă.

Acest fapt ne era cunoscut și ne fusese comunicat pe diverse canale oficiale, iar nu prin intermediul unor personaje dubioase, precum un fost purtător de cuvânt al SRI care astăzi pretinde a fi fost posesorul unic al acestui secret al lui Polichinelle (sic!), împărtășit lui de un misterios agent CIA și transmis apoi de el, nu șefilor săi ierarhici, ci direct Președintelui Republicii, împreună cu sfatul de a nu mai finaliza tratatul cu Ucraina. Tocmai întrucât cunoșteam puținătatea șanselor noastre de a fi invitați să ne alăturăm alianței la Summitul NATO de la Madrid, din 1997, noi trebuia să ne normalizăm relațiile cu vecinii și să ne dotăm cu structuri de securitate locale.

Desigur, mulți se vor fi gândit la un parteneriat strategic al României cu SUA. Nu era chiar greu de observat necesitatea lui în ordinea unipolară a pax americana, mai ales în condițiile în care principala putere de la est, Rusia, nu oferea (nici nu avea cum) garanții de securitate, căutând ea însăși realizarea unei antante cordiale cu America, iar vecinii de la vest, în special Ungaria, se îndreptau într-o cursă fără obstacole spre integrarea euro-atlantică, România riscând să rămână un stat-tampon izolat în zona gri dintre Orient și Occident.

Fapt este că propunerea oficială din partea României a fost făcută în aprilie 1997 în cadrul discuțiilor ample avute cu dl Strobe Talbott, adjunctul Secretarului de Stat al SUA, care au precedat întâlnirea mea directă cu Madeleine Albright.

De asemenea, este posibil ca unii să fi văzut acest parteneriat ca pe un substitut la intrarea noastră amânată în NATO și ca pe o relație bilaterală cu caracter precumpănitor militar. SUA nu a acceptat niciodată așa ceva și ne-a făcut clar acest lucru.

În ceea ce mă privește, am gândit la parteneriatul cu pricina ca la un instrument internațional de sine stătător, având identitatea să specifică și valorea sa intrinsecă, iar nu ca la un premiu de consolare pentru refuzul invitării noastre în NATO sau ca la un Plan B după eșecul campaniei noastre pro-NATO. De asemenea, pentru mine, termenul „strategic” acoperea mult mai mult decât domeniul militar sau domenii înrudite cu acesta. Eu aveam în vedere, în special, strategia politică (inclusiv cea geo-economică) și politicile strategice. Această abordare era și cea mai apropiată de viziunea americană a momentului respectiv.

Chiar dacă alții se vor fi gândit altfel, cum obiectivul era același – anume un parteneriat strategic dintre România și SUA, cu un obiect ale cărui detalii urmau a fi stabilite ulterior – cu toții am putut trage în aceeași direcție, fără a ne stânjeni unii pe alții.

Pe această linie de gândire, la întâlnirea cu Strobe Talbott din aprilie 1997 am formulat două teze și anume:

1. dorim să devenim membri ai NATO ca parteneri strategici ai SUA, iar nu parteneri ai SUA ca membri ai NATO;
2. nu am venit să întrebăm America ce poate face ea pentru România, ci să spunem ce poate face România pentru America, în cadrul unei relații speciale durabile.

În context am argumentat capacitatea României de a se integra util în strategia americană din Europa centrală, de est și de sud-est, la Gurile Dunării și Marea Neagră. De aceea am propus formal realizarea unui parteneriat strategic între România și SUA.

Se pare că am fost convingători, întrucât dl Talbott ne-a rugat să acceptăm o modificare de program constând în amânarea cu o jumătate de oră a întâlnirii cu doamna Albright, pentru a le da posibilitatea de a reacționa la propunerile mele. Mi-a mărturisit că le găsise extrem de interesante, dar că ei fuseseră pregătiți pentru o ofensivă diplomatică românească pe „frontul NATO” (unde erau gata să ne respingă cererea), în timp ce noi declanșaserăm ofensiva pe „frontul american”.

Pentru a umple timpul ni s-a oferit o mică vizită la muzeul Departamentului de Stat. După aceasta, la declarația de presă, doamna Albright a afirmat că SUA dorește să stabilească cu România un parteneriat pe termen lung. În convorbirea cu mine mi-a explicat că mai mult nu putea spune pe loc, dar că vor analiza serios modalitățile de a merge mai departe către o relație bilaterală cu caracter strategic, simetrică și stabilă, bazată pe principiile respectului și avantajului reciproc, pornind de la constatarea congruenței intereselor noastre strategice.

La Madrid, România nu a fost primită în NATO, dar administrația Clinton era deja convinsă că nu ne poate trata cu superficialitate și că trebuie să ne găsească un loc special în strategia de politică externă americană. (Peste ani, Bill Clinton mi-a mărturisit că decizia de la Madrid a fost greșită și că invitarea atunci a României ar fi putut evita războiul din Iugoslavia.)

Pentru a discuta aceste aspecte și a evita transformarea dezamăgirii românilor în americano-scepticism, Președintele Clinton l-a invitat pe Președintele Constantinescu să facă o vizită oficială la Casa Albă imediat după Summitul NATO de la Madrid.

Ca ministru de externe m-am opus să dăm curs acestei invitații, propunându-i, în schimb, Președintelui Clinton să facă o vizită la București, dacă avea altceva să ne ofere decât un premiu de consolare. Președintele Constantinescu a achiesat rapid la punctul meu de vedere. Așa se explică venirea lui Bill Clinton la București, în iulie 1997, împreună cu o impunătoare delegație, ocazie cu care a fost proclamată public nașterea parteneriatului strategic româno-american.

A urmat un schimb de scrisori între miniștrii de externe, Madeleine Albright și cu mine, prin care au fost reconfirmate acordul de voință referitor la parteneriat, precum și natura acestuia. El nu era un surogat al integrării în NATO.

În siajul acestui schimb de scrisori, în toamna anului 1997 a venit la București asistentul Secretarului de Stat al SUA, Marc Grossman, cu care am convenit cadrul de funcționare al parteneriatului, bazat pe principiul celor patru „C”: comunicare, consultare, concertare, cooperare. Acordul a fost formalizat într-un „non paper” (document conținând un angajament politic aplicabil fără a parcurge procedura semnării și ratificării) care a reprezentat primul document scris comun așezat la baza parteneriatului.

Concertarea strategiilor noastre, cel puțin cu referire la regiunea de interes vital pentru România în care ea avea vocația unui actor de prim rang, era, în concepția mea, de prim interes. Am părăsit ministerul de externe câteva luni mai târziu și nu știu ca o asemenea încercare de concertare să fi avut loc vreodată. Experiența mea în viața internațională, inclusiv în raporturile cu SUA, îmi permite să afirm că aceasta era pe deplin posibilă, cel puțin atât timp cât interesele noastre strategice rămâneau în sincronie. Lucrul depindea de patriotismul și priceperea, de fermitatea strategică și flexibilitatea tactică, de imaginația și competența, de calitatea intelectuală și morală a conducătorilor români.

În schimb, știu că partea americană a luat inițiativa creării unui „Comitet de acțiune pentru parteneriatul strategic SUA-România”, având o componentă guvernamentală, una corporatistă și una civică. El era menit să conceapă și să promoveze proiecte comune cu valoare strategică în special în domeniul economic, dar nu numai. La un moment dat am fost invitat să prezidez acest Comitet împreună cu fostul Secretar american al Apărării, William Perry. Din păcate, SUA a renunțat la respectivul instrument acuzând lipsa sprijinului din partea guvernului Radu Vasile și absența interesului din partea ministrului de externe Andrei Pleșu.
Mai departe, istoria parteneriatului s-a derulat fără implicarea mea. Alții trebuie să o povestească și să răspundă pentru ea. Iată de ce mărturia mea se oprește aici.”

P.S. Celor de mai sus, mă simt nevoit să adaug următoarele precizări:

1. Prima lovitură dată Parteneriatului strategic româno-american a aparținut părții române care, din cauza miopiei strategice și a măruntelor rivalități interne, a sabotat sau, cel puțin, a lipsit de un aport românesc semnificativ Comitetul de acțiune amintit mai înainte. Crearea Comitetului și ambițiile formulate la înființarea sa au arătat că, la început, partea americană lua lucrurile în serios și chiar contempla posibilitatea unei relații speciale cu România. Păstrez mesajul prin care copreședintele Perry, după ce elogia contribuția mea în susținerea eforturilor comune, îmi cerea să accept (nu aveam nici o posibilitate să refuz) evaluarea sa că apatia și chiar ostilitatea autorităților române impuneau desființarea respectivului instrument de lucru. După aceea, mai exact din 1999, Parteneriatul a trebuit să meargă cu picioarele rupte și să zboare cu aripile tăiate.
2. După anul 2000, guvernul român a schimbat natura Parteneriatului strategic de îndată ce a acceptat ca ministrul de externe român să fie „sponsorizat politic” de Washington, respectiv propus, negociat și validat în contextul relației transatlantice, până în punctul în care primul ministru Adrian Năstase a ajuns să se întrebe dacă ministrul Mircea Geoană, oficial șef al diplomației române, reprezenta România în raporturile cu SUA ori SUA în raporturile cu România. Din acel moment relația partenerială româno-americană a devenit dintr-una simetrică, una asimetrică, principiul inițial al celor patru „C” comprimându-se la unul singur și anume „cooperarea pentru realizarea agendei americane” în spațiul intereselor vitale române.
3. Începând cu anul 2005, Parteneriatul strategic a intrat în moarte clinică odată cu lansarea doctrinei „Marelui Licurici” și a Axei Washington-Londra-București de către Președintele Traian Băsescu. Aceasta a însemnat renunțarea de facto la atributele suveranității în raporturile României cu SUA și transformarea parteneriatului în protectorat, al cărui unic aspect strategic privește dimensiunea militară a politicii americane în Europa de est / la Marea Neagră. Toate semnele indică faptul că România interesează SUA numai din acest punct de vedere, în discuție fiind nu apărarea națiunii române în fața eventualelor amenințări venite dinspre est, ci organizarea ei ca avanpost american pe frontul oriental, cu precădere rusesc.