„Păstrați limita de discreție!”

Intru grăbit într-un oficiu poștal. Înăuntru nu e nimeni. Două angajate plictisite își povestesc existența anodină. Mobilierul pare de-o vârstă cu mine și de aici atmosfera ponosită. Pe un carton zăresc câteva cuvinte și un semn mare de exclamație: „Păstrați limita de discreție!” Brusc, mă înviorez și părăsesc cu alt tonus încăperea ce-mi amintea de Enigma Otiliei… La doi pași, pe terasa unui fast-food, un minoritar balaoacheș ferchezuit și cu pretenții de emancipare, vorbește la telefon. De fapt, urlă de se aude la trei intersecții distanță. Rămân țintuit locului, curios să văd reacțiile celorlalți meseni, dar și ale trecătorilor. Degeaba, individul nu se sinchisește de nimeni și continuă netulburat să răcnească în sărmanul aparat. După un sfert de oră renunț să mai contabilizez indiferența capilor de locuitori la agresiunea fonică și merg mai departe. O ambulanță medicală țiuie de zor, gata să-mi spargă timpanele, și se strecoară prin mulțimea de mașini. Abia așternută liniștea, o dubă de poliție gonește cu sirena pornită stârnind iarăși larma. Încotro ne îndreptăm? mă întreb inutil. Pe trotuar, un flăcău ras în cap și plin de tatuaje, cu mușchii umflați, de parcă ar fi fratele siamez al bombardierului din mizeria aia de reclamă ce ne mutilează în fiecare seară, ascultă o manea la modă, dimpreună cu două pițipoance. Dintr-acelea cu „sâni văcoși, buze maimuțăroase și cururi stâncoase”[1], care dansează lasciv fără să le pese de noi, ăștilalți. Când or fi fost ultima oară la școală? Mă mir din nou în zadar. Nu mai am îndoieli, „e o epocă a mizerabililor! Dacă nu avem grijă, ăștia o să ne tragă la fund.”[2] Ajung în stația de taxi, scârbit de chipul hidos al lumii de azi. Urc în Dacia găsită anevoie și mă relaxez orișicât… Din radio curge o melodie în stare să-mi panseze sufletul rănit… „Amore, fai presto, io non resisto,/ Ma la nostalgia di revedere te/ E forte piu del pianto/ Se tu non arrivi non esisto,/ Non esisto, non esisto” („Iubire, grăbește-te, nu pot rezista!/ Dar dorul de a te revedea/ Este mai puternici/ decât plânsul./De nu ajungi, eu nu exist,/ Nu exist, nu exist!”). Vocea melodioasă a inconfundabilului Andrea Bocelli aduce de altundeva, din altă galaxie și zău că mi se face dor de rânduielile vechi. „A, domnu’ procuror, mă mai țineți minte?” mă pomenesc bruscat de șofer, ah și cât îmi doream o clipă de tihnă! Îl privesc atent, un tip trecut de prima tinerețe, cărunt și cu mustață subțire. Deși mă străduiesc din răsputeri, nu reușesc să-l localizez în memorie, una plină de figuri și fapte, banale ori nu. Mă dau bătut, iar taximetristul se înduioșează de mine și-mi dezvăluie secretul: „În urmă cu vreo treizeci de ani m-ați anchetat, cumpărasem un lănțișor de aur furat de la un arab hăcuit de niște românași. Habar n-aveam de crimă, însă cu ajutorul meu i-ați dibuit pe asasini, ehe, ce tărăboi s-a iscat la timpul acela prin oraș!” Pe nesimțite, reconstitui întâmplarea judiciară și tăifăsuiesc până la destinație, când ne depărțim ca doi camarazi de demult. În piața din fața Ateneului Român, doi gay, cam slinoși, se sărută pătimaș. „Stai, bă, liniștit, că nu te las pe drumuri, îți dau bani de metrou să te întorci acasă”, își asigură iubita transgender cel cu urechile împodobite cu cercei argintii și iarăși îmi vin în cap vorbele altuia, așa că, „din câte înțeleg de la Salinger, cu cât ne cufundăm mai adânc în această lume, cu atât mai ușor putem scăpa de ea.”[3] Vasăzică, „singurul sfat pe care s-ar părea că ni-l oferă Salinger este să rămânem fermecători în timp ce ne îndreptăm spre casa de nebuni.”[4] Nu oricum, desigur, ci violându-ni-se limita de discreție, constat cu un „calm uluit.”[5] De aceea, propun cu fiecare ființă bipedă, în momentul în care iese din casă, să-și agațe pe spinare o bucată de carton cu anunțul: „Păstrați limita de discreție!” Nădăjduiesc că astfel, semenii lui vor respecta regulile minime de bună creștere… Și vor deprinde definitiv lecția sfântă a politeții! Căci, dacă politețe nu e, nimic nu e!

[1] Costi Crețu, Uciderea morții.

[2] William Styron, citat de Philip Roth în cartea sa De ce scriem.

[3] Philip Roth, De ce scriem.

[4] Philip Roth, De ce scriem.

[5] Philip Roth, De ce scriem.