Patul strămoșilor și un jurnal de călătorie

Deoarece poate că se află cititori colecționari de antichități pe site, istoria unui obiect recent achiziționat mă îndeamnă să fac o scurtă prezentare a unui pat din vremuri de mult trecute și uitate. Pentru început, noi trebuie să ne reamintim de faptul că Bretania este renumită pentru tradiționalele sale lit-clos (pat închis). Paturile de tip „box beds” au adesea uși frumos sculptate și complicate și sunt uneori suprapuse în două etaje. Unele paturi au un cufăr pentru lenjerie care servește drept treaptă superioară. Ca și în cazul mobilierului similar, încorporat sau „liber”, din alte locuri, acestea oferă intimitate într-un spațiu de locuit comun aglomerat, dar și protecție împotriva curenților de aer și a animalelor (lupi, câini, porcine).

Să vedem ce părere are un călător de un asemenea pat: „De o parte și de alta a șemineului amplu se afla patul invariabil cu cutie. Acesta este „de rigoare” într-o căsuță bretonă. Pe partea șemineului cea mai îndepărtată de ușă se află invariabil o mobilă imensă din lemn de stejar închis la culoare, care ar avea exact aspectul unei prese de rufe, dacă în partea de lângă șemineu nu ar exista o deschizătură pătrată, care dezvăluie o grămadă de saltele care ajung aproape până în vârful mașinii. Acesta este patul stăpânului și al stăpânei. Foarte frecvent, o cutie similară, situată în partea opusă, dar care prezintă o grămadă mai puțin monstruoasă de așternuturi, este locul de odihnă al menajerei sau al oricărui alt membru al familiei. Deschiderea, care este lăsată drept unic mijloc de acces către interiorul acestui refugiu, este prevăzută cu uși glisante, în general – ca și întreaga față a patului – frumos sculptate. Astfel, ocupantul poate, dacă dorește, să se închidă complet înăuntru. …Acesta este numit „lit clos”, pentru care cred că „un pat închis” ar trebui să fie o traducere foarte potrivită. … În fața acestui pat se vede, aproape la fel de invariabil ca și el însuși, un cufăr mare de stejar, de aceeași lungime cu patul, înalt de aproximativ douăzeci de centimetri și la fel de lat. Acesta este întotdeauna scaunul de onoare și servește și drept treaptă pentru a o ajuta pe gazda mea să urce pe canapeaua ei înălțată”. – Thomas și Frances Trollope: „O vară în Bretania, 1840”. Pagina 257, încolo.

În plus, povestea unor paturi de acest tip este mult mai „colorată”. Spre exemplu, deoarece extrem de multă lume, cam prea multă chiar, consideră că noi, românii, eram cei mai înapoiați întotdeauna, eu țin să vă contrazic. Nu o să amintesc de marile revolte țărănești din Europa de Vest, ale unor țărani care dormeau în gropi în pământ, în niște văgăune față de care bordeiele țărănești românești erau „lux”. În schimb, o să descriu pe scurt nevoia unor asemenea paturi tip cutie. Pătura de mijloc (atât cât era ea, deoarece mereu oscila către un strat societal inferior, rareori superior) din Europa de Vest, inclusiv o mulțime de mici nobili, mici burghezi, mici negustori dormeau în aceeași încăpere cu propriile animale. Așa că nu rare au fost cazurile în care bebeluși, copii sau chiar bătrâni au fost devorați de vii, în somn, de către propriile animale (în special porcine). Dar, dacă tot este să scriem adevărul, paturile acestea s-au dovedit inutile împotriva celui mai mare dușman din gospodărie, după cum am putut vedea urme pe majoritatea pieselor de mobilier oferite spre vânzare prin anticariate, atât aici, cât și în Occident. Despre cine este vorba oare? Despre șobolani, bineînțeles. Faptul că paturile erau ușor ridicate de la sol nu oferea prea multă protecție, iar podeaua de pământ bătătorit, bălegar și paie, era plină de cuiburi de șobolani. Iar acești inamici ai gospodarilor dintotdeauna, pur și simplu rodeau mobilierul, pentru a putea mânca din carnea locatorilor. Da, știu, trecutul nu a fost prea roz. Dar dacă ați ști câți oameni din România încă suferă din cauza șobolanilor, mai nou chiar în orașe „futuriste”, ați cădea puțin pe gânduri. De faptul că în jurul Dâmboviței, în capitală, șobolanii sunt stăpâni, nici nu mai are rost să amintesc. Poate că orașul le permite „să lucreze” în schimbul de noapte. După ce termină colegii lor bipezi, din diferite cercuri de putere, munca.
„Dâmboviţa, undă dulce,/Undă cu cerescul dar,/Cine te-a gustat vreodată/Va să plece în zadar/ Dâmboviţa, apă dulce,/Cine o bea, nu se mai duce!”, fredonau bucureştenii pe vremuri în acordurile muzicii lui Jean Wachmann.