Pentagonul, clădirea aia de lîngă mall

10. Un loc unde fumatul e interzis și sub cerul liber!

Multă lume îi invidiază pe jurnaliști, pentru că se pot fîțîi încolo și încoace pe glob, își pot vîrî nasul acolo unde altora nu le fierbe oala și pot sta la taclale cu ditamai șefii. Asta ar fi prima caracteristică a celor din presă. A doua e la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decît prima: jurnaliștii sînt fumători înrăiți. Se înțelege că prima notă o influențează spectaculos pe a doua. Rezultatul? Mai ales la instituțiile bugetare, se trece cu vederea încălcarea interdicției de a fuma. La instituțiile private nu se întîmplă așa ceva. De altfel, dacă ar fi să indic o diferență între instituțiile bugetare și cele private, chestia cu fumatul jurnaliștilor e mai mult decît semnificativă.
De asta m-am convins în toate călătoriile peste hotare.

Pentagonul e – se știe – o instituție dominată de reguli mai mult decît stricte. Se înțelege că aici Fumatul e absolut interzis chiar și sub cerul liber. Vrei să tragi un fum? N-ai decît să ieși (la pas sau, mă rog, alergînd) vreo cîțiva kilometri. Și cu toate acestea, la ultima vizită la Pentagon, noi, jurnaliștii români (țin să precizez, români, pentru că în cazul jurnaliștilor americani n-ar fi fost de mirare) am putut fuma!

Lucrurile s-au petrecut în felul următor:
După ce Adrian Năstase și Donald Rumsfeld au dispărut în clădire, avînd grijă să pară cît mai mîndri de faptul că urcă și nu coboară scara, ne-am tras cu toții, care pe unde am putut, în căutarea unui petic de umbră. Și, evident, a unui loc de fumat pe șest. Soarele arde nemilos. Cei de la FBI nădușesc în costumele lor închise. Nu și le pot da jos. Ar însemna să rămînă fără sistemele de transmisiuni din mînecă. Simt nevoia să notez tot ce văd. Iau drept masa de brad a lui Eminescu, aia despre care poetul spunea că stă la ea cu perdelele lăsate, ridicătura care apără scara. Scriind, mă gîndesc la poet cu invidie. Ce-i păsa? Ședea la o masă de brad, în timp ce eu trebuie să stau la un soi de bolovan. Și, culmea luxului, ședea cu perdelele lăsate! Cum eu n-am așa ceva, după cîteva minute, țeasta mi se încinge ca o oală de ciorbă. Scot umbrela din servietă (o luasem pentru eventualitatea c-ar fi plouat), o deschid și o țin cu o mînă.

Cu cealaltă scriu.
Și fumez.
Chiar lîngă anunțul Fumatul strict interzis!
Al doilea element comun al celor două călătorii: măsurile de securitate.

La vizita din vara lui 2004, cu premierul, n-am mai intrat în incintă pe patru roți, ci pe două picioare. După ce a trecut pe lîngă patrula de Poliție pitită cît mai vizibil, să știe orice terorist că e acolo, pe lîngă barajele din beton, descurajante din naștere, microbuzul s-a oprit în fața unei porți de metal. Am descins cu toții pe asfalt. După cîteva clipe, în care unii s-au și apucat de o țigară, ne-a fost prezentat un ins negru, cu ochelari negri, ras la tîmple și la ceafă, pînă sus. N-a scos un cuvînt. Ce mai încolo și încoace! Un tip rupt parcă din filmele americane dedicate Mafiei rusești pe cale de a introduce în SUA material nuclear de contrabandă. La început, un grup compact și, mai apoi, înșirați pe mărgelele de ață, am pornit-o spre Pentagon, cu tipul pe post de gardian antemergător. Dînd curs prostului obicei al pămîntului, mulți dintre noi se opreau și se trăgeau în poză cu clădirea drept fundal. Era pericolul să nu mai ajungem nicicînd la locul Primirii. Supraveghetorul a simțit nevoia unei intervenții. Din față a luat-o înapoi, pînă la cei rămași în urmă, cu poruncă strașnică de a grăbi pasul, fetișcana cu presa de la Ambasada noastră. Am ajuns cu chiu, cu vai la o barieră. Fără a-l scoate de la gît, am arătat ecusonul unui ochi de fereastră. Bariera s-a ridicat, amabilă.

(Din volumul În vestă printre fracuri, editura Historia, 2007)