Pentagonul, clădirea aia de lîngă mall

11. Legătura indisolubilă dintre lunetiști și prostituate

Ce legătură e între prostituatele din Saint-Denis și lunetiștii de la Pentagon? Aparent, nici una. Saint Denis se află pe un mal al Atlanticului, în capitala Franței. Pentagonul se află pe celălalt mal, în capitala Americii. Prostituatele sînt franțuzoaice. Sau, cel puțin, lucrătoare în Franța. Lunetiștii sînt americani. Sau, cel puțin, lucrători în America. Sînt și alte deosebiri, între care una mai ales merită a fi luată în seamă. Lunetiștii de la Pentagon sînt plătiți de la buget. Prostituatele din Saint Denis trăiesc în exclusivitate din venituri proprii.

Și, totuși, între prostituatele din Saint Denis și lunetiștii de la Pentagon există o legătură. Nu o legătură oarecare, ci una trainică. Și prostituatele și lunetiștii fac urît cînd te prind îndreptînd asupra lor ochiul camerei de luat vederi. Prostituatele se înfurie mai rău decît dacă le-ai cere să se culce cu tine pe gratis. Iar lunetiștii, mai rău decît dacă ai îndreptată asupra lor țeava unei puști cu lunetă. A altei puști decît a lor, desigur.
În ambele cazuri, pe cel căruia i-a trăsnit prin cap să-i (să le) filmeze, fie și ca simplu suvenir turistic, l-a luat dracu’.

De învățătura asta poate da seamă subsemnatul.
Cu argumente mai mult decît convingătoare.
Argumentele propriei pățanii.

Mă aflam într-una din călătoriile la Paris ca jurnalist. Dacă nu mă înșel, participam la un colocviu organizat de Senatul francez pe una dintre temele mult îndrăgite de Occident pe la începutul anilor ’90:
Ce e democrația în Est și ce vrea ea.

Colocviile de acest fel sînt precum cafeaua pentru doi care vor să se culce fără prea multe cuvinte introductive. Cînd îi spui, nu urci pînă la mine, să bem o cafea? se înțelege că e posibil să n-ai nici măcar cafea decofeinizată. Pentru că, de fapt, tu îi spui, nu vrei să te culci cu mine?! Iar dacă ea răspunde, cu plăcere! se înțelege că se va uita la tine ca la un aligator balerin dacă, după ce-a intrat și a zis, vai, ce drăguț e la tine! tu o vei întreba, cum o vrei, cu zahăr sau fără? Mult mai înțelept e s-o întrebi: cu prezervativ sau fără? La fel și colocviile internaționale. Cînd ai acceptat invitația, știi că nu va fi nici o dezbatere. Pentru că respectivul colocviu e în realitate doar un pretext pentru a bea și a mînca gratis.

Seara, profitînd de nesfîrșitul șir de banchete prilejuite de astfel de manifestări, că nu mai știi care e mai întîi – banchetul sau colocviul – gîtlejul sau creierul – am pornit-o prin Paris cu camera de luat vederi. Aveam pe vremea aia un SuperVHS, vizibilă și, mai ales, înfricoșătoare.
Amintea izbitor de o mitralieră.

Farmecul filmării de amorul artei într-o călătorie peste hotare e că nu știi cum trece timpul. O siluetă ici, un fronton colo. Te iei cu filmatul și nici nu-ți dai seama c-ai ajuns într-un loc necunoscut. Astfel m-am trezit eu pe celebra stradă Saint Denis din buricul Parisului. La vremea respectivă, nu știam că se numește Saint Denis. Și, chiar dacă aș fi știut, tot nu mi-ar fi ajutat la nimic. Asta, pentru că Saint Denis e strada prostituatelor. Un fel de Place Pigalle al Centrului parizian. Sau, mă rog, un soi de cap de pod al celebrei Place Pigalle în Centrul taților de familie
Ghidurile recunosc asta cu franchețe. Eu însă sărisem peste paginile respective. Dar, chiar dacă le-aș fi citit, tot n-aș fi aflat un adevăr crucial pentru destinul meu de călător cu obiceiuri de reporter tv amator.

Prostituatele nu suportă să fie filmate!
Mai ales pe gratis!
Bucuros că găsisem o stradă interesantă, mi-am pus aparatul pe umăr și-am început să filmez. Ca pe orice stradă mai centrală la acea oră, 8 sau 9 seara, treceau încolo și încoace persoane fizice. Deodată, cum filmam eu, pe cît de satisfăcut, pe atît de în plus, m-am pomenit înconjurat de un stol de persoane fizice ale căror veșminte nu lăsau loc nici unei îndoieli carteziene: erau prostituate! Nu trebuia să știu franțuzește ca să-mi dau seama că erau furioase. Nu trebuia să știu să citesc gîndurile celor din jur ca să-mi dau seama că voiau ceva de la mine. Caseta! Caseta! Prin gesturi, prin expresiile feței, prin strigăte. Parcă erau cei de la TVR în noaptea de 25 spre 26 decembrie 1989, cînd Frontul refuza să dea pe post caseta cu procesul lui Ceaușescu.

Caseta pretinsă de respectivele nu era însă o casetă pur și simplu. Era o casetă aproape plină cu imagini trase în ziua respectivă, inclusiv de la colocviu. Astfel că prima mea reacția a fost de a mă uita în dreapta și-n stînga, după o ieșire onorabilă. Ceea ce însemna o rupere la fugă. O variantă ar fi fost să devin de îndată client al uneia dintre revoluționarele de pe Saint Denis. Lucru practic imposibil. Mai întîi, pentru că nu erau una, ci mai multe. Apoi, pentru că prestatoarele dădeau semne clare că, pînă la rezolvarea conflictului, au renunțat la profesia lor de bază. Nu în ultimul rînd, n-aveam la mine suma pe care ar fi trebuit s-o dau. Sumă uriașă – eram sigur, pentru că trebuia să includă și prețul imaginii lor publice, puse la îndoială de nenorocita mea de casetă.

Ajunsesem într-o situație mai mult decît dramatică. De la un capăt la celălalt al străzii, nici țipenie de bărbat. Nu bărbat polițist, Doamne ferește! ci bărbat solicitator al uneia dintre doamnele care strîngeau tot mai tare lațul cu gheruțele lor ca să-mi confiște nu doar caseta, ci și camera.

— O șterg, o șterg! am strigat eu, găsind soluția salvatoare. Revoltatele au rămas descumpănite. Nu mult, doar pentru asaltul final: administrarea unor lovituri strașnice cu poșeta din dotare.
Din susul străzii și-a făcut apariția o tovarășă de muncă a celor din jurul meu. Era o persoană mai plinuță. Oricum, genul femeii de treabă. În alte împrejurări, ar fi fost o bună soră de caritate. Spre norocul meu, alesese cariera de prostituată.

În proza universală pot fi găsite multe scene în care junele îndrăgostit povestește, răvășit de emoție, cum a văzut venind la întîlnire, din depărtarea ascunsă în pulbere, iubita inimii sale. Cam așa ar trebui să povestesc și eu cum am văzut-o venind, din depărtarea străzii Saint Denis, pe salvatoarea camerei mele de luat vederi.

Sesizase situația mea dramatică!
Înțelesese strigătul meu deznădăjduit!
Hotărîse să mă salveze!

Dîndu-le pe celelalte la o parte, semn că era un fel de șefă, mi-a spus să șterg în fața ei secvențele suspecte.
Reușita operației cerea cîteva condiții:
– să știu cum se șterge doar o parte din bandă;
– să-mi reușească operația într-un climat pe care-l puteam aprecia mai mult decît ostil;
– examinatoarea să se priceapă la așa ceva.

Printr-un miracol al vieții, unul dintre acele miracole pentru care, după aceea, muritorii aprind, ani în șir, lumînări la icoane, toate aceste condiții s-au întrunit pe loc, deși, între noi fie vorba, dacă m-ar pune cineva acum să șterg o bucată dintr-o casetă vîrîtă într-o cameră SVHS, n-aș ști cum s-o fac.

Pentru a verifica dacă am șters secvențele din Saint Denis era nevoie ca examinatoarea să-și pună ochiul la vizorul camerei video. Bănuielile mele se confirmau. Persoana era intelectuala grupării din Saint Denis. Nu numai c-a pus ochiul fără să i-o spun, dar mai mult, mi-a dat o mînă de ajutor și la derularea bandei.

Foarte bine! a zis ea, după ce s-a convins că secvențele din Saint Denis fuseseră șterse.
Celelalte rămăseseră în jurul meu.
Ca să vadă și ele cum se șterge o casetă – vor spune optimiștii.
Ca să se convingă că secvențele interzise vor dispărea în neant – vor spune pesimiștii.
Pentru ca, la o adică, să-mi ardă cîteva poșete în cap – voi spune eu, nici optimist, nici pesimist ci, pur și simplu, realist.

Odată încheiat conflictul, doamnele și-au amintit că sînt femei și, pe deasupra, de meserie. Înduioșate de figura mea prăpădită, m-au sfătuit să nu mai filmez niciodată femei de profesia lor. După care, dîndu-și seama că pierduseră vreo jumătate de oră din timpul lor prețios, m-au întrebat dacă nu doresc o partidă de sex cu una dintre ele. Ca despăgubire pentru spaima încercată, îmi făceau o favoare. Puteam să aleg pe cine doream. Drept pentru care au început să-și arate nurii.

Nu mai țin minte dacă am îngăimat ceva sau dacă am șters-o pur și simplu. Pe măsură ce mă depărtam, făceam pasul tot mai rapid. Ajuns în capul străzii, am rupt-o la fugă. Neliniștit la gîndul că respectivele ar putea să se ia după mine și să-mi ceară să vadă și secvențele de la colocviul Viitorul democrației în Europa de Est.
Mai știi, intelectuale cum erau, poate că voiau să se specializeze în Tranziția de la socialism la capitalism!

(Din volumul În vestă printre fracuri, editura Historia, 2007)