Pentru mine Breaza a fost, este și va rămâne o închisoare de maxima siguranță din care am reușit să scap la 18 ani (partea I)

Vă salut cu respect pe cei care au timp și răbdarea necesară să citească câteva gânduri ale unui om între oameni. Citesc mesajele scurte lăsate și acele clicuri pe căsuța like îmi dau un tonus pozitiv.
Eram adolescent și mergeam să cumpăr de exemplu Evenimentul Zilei cu Bulina albastră. Cine știa că viața îți oferă cadoul de a fi colaborator al celui mai mare jurnalist în viață?! Știu că nu trebuie să îl laud, ci să îl înjur, că așa este în țara noastră, dar dacă vreți puteți, să o luați ca pe o înjurătură sau ironie. Oricum, nu îmi pasă. Pentru mine, maestrul Cristoiu e arhitect. A construit ceva pentru viitor. Și când faci asta, contează. Mai cumpăram atunci și Cotidianul, iar tatăl meu făcuse o adevărată colecție care, între timp, a dispărut. Nu mă interesează doar textul pe care îl scriu, ci bineînțeles că citesc din ceilalți colegi de la cristoiublog.

Uite, vreau să scriu despre un subiect și mă abat la altul. Am văzut că există câțiva colaboratori care au câteva texte rupte din viața aceasta cotidiană. Un fel de pansamente. Mă gândesc la doamnele Ivașcu și Simion. Însă, am văzut aceeași delicatețe și pozitivism la domnul Bunescu, care ne aduce în prim plan orașul Breaza din județul Prahova. La început am zâmbit, apoi am început să îmi aduc aminte, în aceste zile de toamnă rece și plouată, cu frunze ruginii, despre acel oraș și aș vrea să scriu și eu un fel de variantă negativă a ceea ce prezintă domnul Bunescu despre zona respectivă. O să îmi asum pe acest subiect rolul personajului negativ. În filme, dar mai ales în viață, e nevoie și de acestea. Dacă tot ce voi spune va deranja pe cineva este în regulă, dacă nu, vreau să spun că nu cer mila și compasiunea nimănui.

În septembrie, anul acesta, a început școala pentru băiețelul meu Darius, elev în clasa a III-a. Pe lângă relatările din Breaza ale domnului Bunescu, scriu textul și pentru că atunci aveam exact vârsta băiețelului meu. Ce înseamnă pentru mine personal începutul anului școlar în clasele primare? Văd că este o modă, toată lumea își scoate poze de la naftalină și cu emoție și mândrie le arată tuturor din mediul online. Pentru mine a fost un dezastru emoțional de fiecare dată când am pășit în cei patru ani de școală primară. A fost ca o condamnare zilnică la suferință, la umilință și la un chin care nu mai avea sfârșit.

Să încep cu începutul. Am văzut lumina zilei în București, la spitalul Filantropia, și cred că de atunci acest oraș mi-a intrat în sânge. Plămânii mi s-au umplut de mirosul primăverii lui 1981 și nu mi-a mai ieșit niciodată. Iubesc fiecare piatră pe care calc și, de fiecare dată când mă întorc de undeva și intru în capitală, mă încearcă o emoție excepțională, iar ochii mi se umezesc instantaneu. După naștere, am ajuns, în calitate de bebeluș, la Breaza, o mică localitate de la intrarea pe Valea Prahovei, răsfirată pe o colină, cu case de munte din piatră și lemn foarte frumoase, dar cu oameni cam reci pentru gustul meu. De ce Breaza? Mama tatălui meu, Elena, era fiica unui învățător pe numele său Constantin Oproiu care a fost erou al primului război, creator de școală și manuale pentru clasele primare, revizor si inspector școlar al județului Prahova și colaborator al lui Nicolae Iorga la Universitatea lui de vară de la Văleni. Mama bunicii se chema Eufimia Petroșanu, născută într-o familie de boieri ai locului, mari iubitori de oameni. Când străbunica mea era însărcinată cu bunica mea, în vara lui 1912, se trezesc acasă cu unchiul Petroșanu, al cărui tată condusese județul, fiind mare adept și susținător al lui Cuza. Cum nu avea copii, acesta hotărăște ca întreaga lui avere, constând în bijuterii, pământuri și case, să rămână tinerei familii, ale nepoatei lui preferate și ale soțului ei, învățătorul despre care v-am amintit. Era o familie fericită formată din trei fete: sora mai mare a bunicii, Elvira, de profesie farmacistă, cu școala interbelică, serioasă, Elena, dulcea mea bunică, și Melania, profesoară de franceză și italiană care, din păcate, a murit arsă, în urma unui accident casnic, în timp ce își spăla o rochie pentru un bal al ofițerimii din Câmpina. A mai existat și un mezin al familiei și singurul băiat care a ajuns chirurg endocrinolog, angajat de însuși Parhon, care și-a încheiat cariera la Paris. Anii trec, și bunica mea Elena ,născută în octombrie 1912, se căsătorește, în martie 1939, cu un fiu de boier din Odobești, Vrancea, pe nume Vasiliu. Acesta avea studii universitare în economie și o situație financiară foarte bună. Înființează, în perioada interbelică, împreuna cu alți colegi, din banii lor, Stațiunea Viticolă Odobești. Viața pentru tânăra familie formată mergea foarte bine. Acolo, totul este legat de vița de vie. Este cel mai de preț lucru al fiecărui locuitor. Însă, după război, a venit tragedia. Bunicul meu, Gheorghiță Vasiliu, este luat de comuniști și băgat la Canal. Când se întoarce, se pricopsește cu un cancer și moare lăsând văduvă o femeie cu un copil în gimnaziu.

În același timp, socrul acestui bunic din Odobești, adică învățătorul Oproiu, rămas în Breaza, este chemat la județ și i se taie pensia definitiv. Întâmplarea este incredibilă și merită citită. Când fiica cea mare merge la șeful pensiilor să îl întrebe de ce a făcut acest gest, politrucul îi răspunde: “Păi nenea învățător Oproiu, când a înființat el școala, pentru ca și copiii de săraci să învețe carte, pe mine personal m-a bătut să învăț.” Replica mătușii Elvira a fost reușită: „Păi dacă nu te lua de la coada vacii și nu te bătea, nu ajungeai șeful casei pensiilor în Prahova.”
Anii trec și bunica mea, împreună cu tatăl meu, se retrag pe rând la Breaza, orașul de origine al bunicii. Deci, prin urmare, sunt din partea tatălui un sfert vrâncean și celălalt sfert prahovean.

(Va urma)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii