Agenția Internațională pentru Energie Atomică, îngrijorată că Israelul ar putea viza instalațiile nucleare iraniene
Personajele lui Caragiale vorbesc ca-n cărțile proaste
Dorința noastră. Nesiguranța ca o condiție a omului, după Blaise Pascal:
„Stăm într-un loc vast, mereu nesiguri şi plutind între ignoranţă şi cunoaştere; şi dacă ne gîndim să mergem mai departe, ţinta noastră se clatină şi ne scapă; ea se desprinde de noi şi fuge cu o fugă veşnică; nimic nu o poate opri. Aceasta este condiţia noastră naturală şi totodată cea mai contrară înclinaţiei noastre. Noi ardem de dorinţa de a găsi un loc sigur şi o ultimă bază statornică spre a înălţa aici un turn care să se înalţe în infinit.”
*
Pe scurt. Însemnare de-a mea din 1972, cînd eram tînăr și tăios:
Să-l fi văzut eu pe Bălcescu cu nevastă şi copil. Mai avea el curajul unei revoluţii?
*
Păcatul de a visa. Bovarysmul poate fi condamnat alături de sufletul poetic. Ce face poetul? Are cu viaţa raporturi imaginare dispuse într-un alt plan decît cel real. După Kierkegaard, cu deosebire în cazul poetului religios, aceasta e un mare păcat:
„Dar (în ciuda oricărei estetici), această viaţă (de orientare religioasă – n.n.) este mereu un păcat pentru creştin, păcatul de a visa în loc de a fi, de a nu avea decît un raport estetic, de imaginaţie cu binele şi cu adevărul, în locul unui raport real, în locul unui efort de a crea unul prin însăşi viaţa sa.”
*
Spunerea dă esența. Se spune în multe lucrări docte, chiar de doctorat, dacă nu mă înșel, că la Caragiale întîlnim comicul de limbaj. A susține asta înseamnă al decade pe Caragiale din drepturile de a fi cel mai mare satiric al nostru. Da, la Caragiale spunerea dă esența personajelor, Mai toate personajele vorbesc mult. Și nu doar politicienii și jurnaliștii, la care vorba ține de demagogie, dar și cetățenii simpli, în genul lui Jupîn Dumitrache, Conu Leonida. La Caragiale trăncăneala, pentru că trăncăneală e, dă seamă de o realitate. Să observăm că personajele caragialiene vorbesc de parcă ar spune pe de rost. Cade un şurub şi, gata, personajul prinde a turui vrute şi nevrute. Cazul elocvent îl constituie Lefter Popescu.
Prima caracteristică a personajului caragialian:
Nu vorbeşte, ci spune pe de rost.
Din aceasta, decurge cea de a doua:
Uluitorul debit verbal al personajului caragialian. Obişnuit, omul îşi caută cuvintele, căci a vorbi înseamnă a comunica cît mai exact ceea ce gîndeşti şi simţi. Adică a căuta acele cuvinte şi, odată cu ele, acele rostiri care să te exprime cît mai precis.
N-am apucat să închei fraza, că, deodată, mă încearcă o bănuială. Reconstituind-o, ea s-ar înfăţişa astfel:
Dacă personajele caragialiene nu-şi caută cuvintele, înseamnă că discursul lor nu le exprimă.
Cu aceasta, am rostit cea de-a treia înfăţişare a personajelor caragialiene:
Discursul nu le aparţine, nimic din ce spun ele nu exprimă realitatea lor interioară. Sau, cum ar scrie Maiorescu, între formă (expresie) şi fond (realitatea interioară) se așează o discrepanţă. Discursul personajelor caragialiene nu le exprimă în nici un chip. Atunci, dacă nu le exprimă, ce exprimă ele? Răspunsul nu-i prea dificil de găsit. Personajele lui Caragiale vorbesc ca în cărţile proaste. Mai puţin gesturile. Altfel, ar aminti de Don Quijote. Dar cuvintele, cuvintele, îndeosebi, aparţin cărţilor proaste: broşurilor propagandistice şi editorialelor; melodramelor picante pe la teatrele din centru, ideilor ciupite prin discuţii obscure.
Mare satiric, Caragiale ironizează adînc una din cele mai artificioase preocupări umane – lectura.
Comentarii
7 comentarii pentru articolul „Personajele lui Caragiale vorbesc ca-n cărțile proaste”
Lasă un răspuns
Invitații cristoiublog
Dacă a fost marți, s-au luptat cu trei ceasuri rele tot marțafoii din Belgia!
Invitații cristoiublog
pai…daca așa i s a zis, io n am avut nimic împotriva:))
Omul se va judeca singur, alegînd între cele două. Pesemne că alegerea eni fricosatoare, daca așa i s a zis …judecății:))
personajele lui Caragiale sint ele insele personaje. ‘personajele’ lui Caragiale sint undeva in spatele personajelor. iar ele au suflet de romana.
mai inainte sa pacatuiesti in realitate ai pacatuit in gand.
mai inainte ca un gand sa devina realitate, el a fost un gand
–
omul gindeste orice ai face, deasta inteleptii, atunci cind rinduiau, o faceau in asa fel incat sa puna haturi gandurilor oamenilor, rinduind tot felul de datini, traditii si obiceiuri care sa acopere toate anotimpurile.
insa fundamental era ca rinduielile erau in armonie cu Natura, ca asta era tot schepsisul rinduielilor inteleptilor.
caz in care omul avea tot felul de dorinte, pentru ca in fata lui se asterneau, in fiecare anotimp, o multime de datini, traditii si obiceiuri care ii tineau gindurile in priza, insa cu toate astea gandurile lui erau nonactiuni, adica actiuni care il armonizau cu Natura, fara ca omul sa simta vre o ingradire.
–
zi mi ce ti doresti ca sa ti spun cine esti
nu prea exista om fara dorinte, insa exista oameni ca si au imputinat dorintele, acestia fiind inteleptii. doar daca maidegraba n ai dorinte poti rindui dorinte in armonie cu natura, instituind datini, traditii si obiceiuri.
–
‘păcatul de a visa în loc de a fi, de a nu avea decît un raport estetic, de imaginaţie cu binele şi cu adevărul’
ce e ala bine?! dar adevar?!
bine e mangaierea unei mame. insa bine e si un leu cu prada in bot. ambele sint adevaruri.
–
‘păcatul de a visa în loc de a fi, de a nu avea decît un raport estetic, de imaginaţie cu binele şi cu adevărul, în locul unui raport real, în locul unui efort de a crea unul prin însăşi viaţa sa.’
pai …din start suna aiurea. efortul de a crea. adica? pai daca e e fort, atunci creatia e plina de reactiuni prin urmare mai devreme sau mai tarziu se va autodemola. ce sa mai creeze omul?, intr un univers, intr o creatie care deja! e desavarsita?!
orice incercare de a crea altceva va duce exclusiv la manifestarea unei ‘Creatii’ care e fix pe dos decit Natura.
–
omul mai inainte de a nu prea mai avea dorinte are …o gramada!:))
–
dorintele astea il indreapta ori pe calea inimii, care duce la armonie cu Natura,
caz in care ajunge la concluzia ca nu mai e nimic de facut, ci de luat de unde e si pus unde nu e, adica de facut car vara si sanie iarna, acoperind nevoi chiar cu sine insusi,
ori pe calea mintii, caz in care ajunge la concluzia ca Natura nu e buna ca presupune manifestarea mortii, deci tot ce mai conteaza e o creatie care permite nemurirea:)), caz in care creeaza Lumea Artificiala.
dar stai!, el …iauite!, chiara sta creeaza, o Lume Artificiala! :)))
–
raspunsul la intrebare este a fi SI a nu fi.
bine SI rau, adevar SI minciuna,
deci iata Binele: el este chiar SI :)))))
in ‘bine si rau’ Binele este chiar SI, el si numai el e Iubirea in exprimarea ‘bine si rau’
–
mai simplu: in timp ce unii cred ca binele, adevarul sint cele care trebuiesc infaptuite, uite ca io zic ca mai important e SI-ul, adica Iubirea ( tocmai de-asta Iubirea nu va avea nimic impotriva Antiadevarului, iar a avea ceva impotriva Antiadevarului e tot una cu a te defini singur ca fiind Antiadevar )
–
Iubirea este SI
car iarna:))
in univers dorintele oamenilor se implinesc negresit.
insa ele se implinesc in mod absolut.
deci in timp ce ceea ce ti doresti in mod relativ ai impresia ca fuge de tine, de fapt ea face asta doar pentru a se intoarce a tine in mod absolut.
–
noi ardem de dorinta de a trai si mai apoi de a nu muri. abia dorinta de a nu muri ne pune in fata unei alegeri, nu murim traind vesnic? sau nu murim traind la infinit?!
alegerea asta are nevoie de o baza statornica, or ea poate fi ori mintea omului, ori inima lui. in functie de care e natura bazei va fi si alegerea omului, vesnicia respectiv infinitul, Anotimpurile respectiv Timpul
–
in univers dorintele oamenilor se implinesc negresit. uite ca omul a a juns si pe vremea in care isi poate vedea implinita dorinta de nemurire, de vesnicie. asta e vremea, si tocmai de asta asta e Vremea, Vremea Omului
veti avea de ales intre Timp si Anotimpuri, iar alegerea va fi infricosatoare
@Online
Ai o „viziune apocaliptica”…la fel ca mine…sunt foarte pesimist…vad numai raul…Dumnezeu nu ne da noua oamenilor de facut alegeri imposibile,in principiu avem de ales intre bine si rau,adevar si minciuna,lumina si intuneric…cam pe aici…
Asta cu „timpuri si anotimpuri”…nu e…parca „Fugit irreparabile tempus” (Timpul zboară fără neîntoarcere)Vergiliu iar anotimpurile,ciclicitatea au rostul lor,o gasesti inclusiv in miscarea stelelor,Sistemul Solar se invarte in jurul centrului galaxiei la 26.000 ani perioada,asta daca mai tin minte…
Seara Frumoasa Online!!!
vali
🙂