Personalități ale vieții noastre publice se batjocoresc și se insultă

Nimic nou sub soare. Pentru o posibilă rubrică destinată repetărilor din Istoria României, provocate de notele eterne ale poporului român, reproduc aici un pasaj din comentariul lui Nae Ionescu publicat în Cuvîntul, 6 iulie 1927, sub titlul Responsabilitatea neprofesională:

„Polemica iscată între d-nii Petrovici și dr. Angelescu – fostul și actualul ministru de Instrucție – are și o latură de însemnătate mai generală.
De la o vreme, schimbarea guvernelor e întovărășită de acuze grave, pe cari noii miniștri le aruncă fără nici un fel de rezervă «colegilor» cari pleacă. Nu e de-ajuns deci melancolia despărțirii de un fotoliu pe care orice om cu bună părere despre sine și-l crede indicat; trebuie să mai adauge presiunea morală a viitoarelor «scuturături», cari, în orice caz, nu pot fi plăcute.

Ne întrebăm, în ce scop? S-au făcut vinovați foștii miniștri de nereguli sau de incapacitate? Există doar o lege a responsabilității ministeriale. De ce nu se aplică? Cum se face că, de la 1877 pînă astăzi, de cînd cu generalul Angelescu, timp de cincizeci de ani, nici un ministru nu a fost pus în justiție pe baza acestei legi, al cărui text e categoric totuși.

Deci, miniștrii nu se dau în judecată; în schimb, oficioasele partidelor deschid campanii cu cifre și date precise, iar noii titulari acordă interviuri, în cari predecesorii sînt tratați pur și simplu ca oameni inocenți, pasibili de a fi încadrați în diverse articole ale Codului Penal.

O mai imorală iresponsabilitate nu se poate închipui. Cu o candidă inconștientă personalități proeminente ale vieții noastre publice se batjocoresc și se insultă cu vorbe cu atît mai grele, cu cît pornesc dintr-un loc oficial. Ei contribuiesc la demonetizarea lor înșile, mai eficace decît ar putea-o face presa independentă și neoficioasă. Această presă nu și-a îngăduit de altfel nicicînd să formuleze la adresa unui ministru acuzații atît de grave ca cele ridicate de «colegii» cari succed în scaun.”

Marele publicist observă aici o realitate tipică și postdecembrismului:
Fiecare nou regim simte nevoia să-l discrediteze pe cel anterior pentru a putea justifica nerealizările sale.

*

Recunoștința. Nicolae Titulescu moare în străinătate, alungat în exil de Carol al II-lea. Regele fusese obligat la asta pentru a satisface urile celor de Dreapta și a se înclina în fața nemților, care l-au văzut pe Titulescu drept un dușman de moarte de pe vremea Ligii Națiunilor.

Din toate punctele de vedere, chiar în afara jocului situîndu-se, Nicolae Titulescu e un adversar al Mareșalului Antonescu. Ca să nu mai spun că-l constrînge pe Mareșal la asta și alianța cu nemții. Cu toate acestea, așa cum îmi dezvăluie culegerea de documente întocmită de Gh. Buzatu, sub titlul România sub Imperiul haosului (1939-1945), RAO, 2007, Mareșalul a reacționat la vestea morții.

Se petrece un schimb de mesaje.
Semnificativ:

„[Martie-aprilie 1941] – Schimb de mesaje Ecaterina Titulescu – General I. Antonescu
Conductor Antonesco

Bucarest
Cannes
Nr. 3 – 18.3.1941, ora 09.20

Cu adîncă durere, vă anunță moartea iubitului meu soț,
Catherine Titulesco

Ion Antonescu
Către
Catherine Titulescu

Cannes

Adînc mîhnit de pierderea ireparabilă pe care ați încercat-o, vă rog să primiți, Doamnă, sincerele mele condoleanțe.
General Antonescu

Nr. 8 046/18 martie 1941
25 aprilie 1941

Domnule Conducător
și iubit General,

Am fost adînc mișcată de sentimentele ce mi-ați exprimat cu ocazia pierderii dureroase a iubitului meu soț.
Vă mulțumesc din suflet, asemenea Doamnei Antonescu, și vă rog să credeți în sentimentele mele de credincioasă prietenie.
Caterina Titulescu”