Planeta entităților neluptătoare

În urmă cu 30 de ani apărea o carte destul de influentă în unele medii (expunerea lărgită a unui eseu senzaționalist publicat în mirabilul 1989 în Foreign Affairs, revistă de mare prestigiu la acea vreme), care propovăduia finele istoriei. Autorul, Francis Fukuyama, apăsat pășitor pe urmele lăsate de Leo Strauss și Alexandre Kojève (care nu duc chiar în aceeași direcție!), a apucat să facă destule valuri până s-au găsit oameni care să-i spună că a scris niște asurzenii pe care nici Hegel, pungașul lor tătuc, nu și-ar fi pus apostila (dacă n-ar fi avut la îndemână un Napoleon de pupat în spirit – sapienti sat). Azi e mai ușor să ne dăm seama că cercul cu care fugea ultimul om (personajul de vază al lui Fukuyama) pe câmpiile democrației liberale era cam pătrat, dar la vremea respectivă, în euforia de după „eliberarea” Europei răsăritene, lumea era prea ocupată ca să mai gândească. Paradoxal este că, la un examen retrospectiv în care schimbăm judicios ce e de schimbat (adică istoria cu uzul rațiunii și democrația liberală cu progresismul orb), anunțarea victoriei supreme (și deci a sfârșitului nevoințelor) s-ar dovedi vizionară. Erau într-adevăr niște zori ai apusului, dar nu era apusul istoriei, ci al rezonabilității.

Azi saltimbancii gândirii progresiste nu mai pot fi contraziși. Țin conferințe la corporațiile tehnocrate, unde le transmit direct fanilor (nu întâmplător pălmași pe plantație) opiu prost mestecat, iar din aceste conferințe, ca dintr-un cerc vicios, se nasc noi discursuri euforizante care ajung bestselleruri și apoi noi miezuri de conferințe etc. Între timp, afară, într-o lume clădită pe viteză și tiraj, granzii detracați care pot informa părerile celor care au uitat că pot să ridice capul să vadă cu ochii lor ori să folosească ce poartă în el au decis că trebuie să folosim mai puțin din toate: apă, gaze, benzină, mâncare etc. Dar au uitat să spună de ce, dincolo de ipotezele absurde conform cărora frigul din Germania le congelează ozdrobelele rușilor. Încă nu am văzut o explicație rezonabilă pentru creșterile aberante de prețuri la energia de toate sorgințile. Asta fiindcă explicația reală e prea nocivă, chiar și pentru obrazul de talpă al barosanilor din epoca noastră bezmetică: s-a dat verde la jaf, așa că scapă cine poate și mai ales cine trebuie.

Bineînțeles, lucrurile n-o să rămână așa. Regretabil sau nu, istoria merge înainte și uite că, după aproape un mileniu de predici luminatoare din care am învățat până am prostit de tot, o să se așeze iar, pentru a mia oară – clasic deja! –, în albia sângelui. Avem doar două modificări majore față de formatul clasic al ultimelor secole. Prima are legătură cu natura fragmentară a frontului. Tranșeele și „carnea de tun” iau forme noi. În privința asta am făcut pași îndrăzneți spre culmile „umanismului”: carnagiul e rezervat pentru Yemen, Siria și Sahel (iar mai nou și pentru Ucraina), în vreme ce lumea civilizată a Apusului a trecut la sublimate tactice economice și ideologice. Azi nu mai e nevoie să trimiți oameni pe front împotriva dușmanilor societății. E suficient să desemnezi oficial un dușman de serviciu, de preferat mai greu de reperat și de lichidat, pentru că așa are o speranță de viață mai mare. Oamenii de bine ai societății se reped să înfiereze pe oricine nu se ridică prompt la luptă, chiar dacă lupta presupune renunțarea la resurse de trai și câteva runde de ruletă sanitară. Carne de tun? Nu chiar, pentru că nu există nici ordine de încorporare propriu-zise, nici vreo linie a frontului decelabilă. Luptătorii participă benevol la ofensivă, iar la final se trezesc (ăia care se mai trezesc) cu buzunarele goale și multe întrebări cu răspunsuri mult prea lungi și complicate ca să poată lămuri ceva.

A doua modificare e însă mai îngrijorătoare. Suntem ființe sociale dependente de organizarea tribală, chiar dacă mediul social și peisajul politic contemporan au diluat foarte mult natura și structura tribului. Totuși, până de curând încă mai puteam să recunoaștem cine e la putere și cine e în opoziție. În sistemul tradițional, jocul politic a fost descris de Ibn Khaldoun cu vreo 150 de ani înaintea lui Machiavelli: tribul câștigător se instalează pe divane și se răsfață cu chiolhanurile și dulcile mângâieri ale victoriei. Normal, în timp, pântecul îngroșat trage mintea la piroteală și înmoaie simțurile. În mediul viciat din jur, unde bunăstarea a atras acoliți de circumstanță și a înmuiat gărzile, se creează condițiile perfecte pentru dezastru: corupție, neatenție, toleranță față de ce era până mai ieri de netolerat, atrofierea aptitudinilor. Domină sentimentul de siguranță, întrețesut cu o seamă de iluzii, pe alocuri chiar și a veșniciei. Între timp, tribul alungat își linge rănile, rabdă lipsuri și învață din nevoi. Cu timpul, capătă vigoarea și hotărârea necesare pentru recâștigarea puterii. Mai devreme sau mai târziu se ivește și ocazia, așa că taberele schimbă rolurile. Problema noastră azi e că nu mai avem triburi care-și ling rănile. Triburile însele au devenit convenții și, fie ele mai aproape sau mai departe de divane, joacă roluri dictate de entități care nu au luat niciodată parte la luptă și nici n-o să ia. Pentru că atunci când deții grosul resurselor și controlezi masa copleșitoare a dregătorilor și căpeteniilor e foarte greu să apară vreun trib care să-ți pericliteze jocurile. Totuși, natura jocului nu se schimbă. Nu există resurse nelimitate (deși m-aș mai gândi la asta în cazul prostiei), iar asta înseamnă că o prea mare acumulare în buzunare foarte puține poate să producă explozii. Oricât ar dura formarea masei critice, istoria merge înainte.