Povestea căpșunarilor rătăcitori

Vă mai amintiți vreuna din săptămânile acelea de primăvară, ale anilor 90? De noaptea când pe străzile orașului mulțimi de oameni veneau râuri, râuri, cu lumânări aprinse de la slujba de Înviere?
Era o emoție reală, nicidecum simulată, iar bucuria primenirii prin transmiterea luminii parcă nu fusese nicicând resimțită atât de viu, atât de puternic. Îndemnul „să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim” se concretiza nu doar într-o simplă strângere de mână, ci era însoțit de binecuvântata înseninare a sufletelor tuturor. O vreme așa a fost.
Mai târziu a apărut „golaniada”. Puțini i-au înțeles resortul, dar mulți au îmbrățișat-o din simplul motiv că în câteva ore devenise un „trend”. Unii bucureșteni își lipiseră la rever ecusonul de „golan” și uitând total de iubirea de aproapele, preferau să vadă (exact ca în decembrie 89) peste tot numai comuniști, teroriști sau dușmani ai libertății și democrației.
Tranziția înainta cu pași repezi, lăsând în urmă „realizărilii” sau desființând orice putea să o deranjeze: fabrici, uzine, gospodării de producție, laboratoare, baze sportive etc. Marea privatizare trâmbițată în nesfârșite dezbateri tv, transmisiuni din parlament, interviuri sau invitați în studio, era măturoiul ideal, singurul capabil să facă ordine și curățenie într-o țară care se dorea competitivă, atrăgătoare de investitori, gata să intre în rândul statelor civilizate și așa mai departe. Nu a fost să fie decât „parțial color”.
Investitorii fugeau de instabilitate. Corupția punea pe gânduri decidenții. Progresiștii și reformatorii răspândeau neîncrederea de la ușă pân’ la pat, din ograda patriei până la Înaltele Porți.
Alegerile se perindau, orchestre zgomotoase de electori ofereau spectacolul efervescențelor trecătoare. Președinții promiteau, guvernele lansau legi, românii plecau la cules căpșuni. Tranziția baleta nestingherită în decorul pestriț al contrastelor sociale. Spontaneitatea devenea nonșalanță, firescul devenea nesimțire. Cei săraci înainte de 1989 deveneau și mai săraci.
Școlile se împuținau, manualele alternative sporeau neîncrederea în noul val educativ, părinții înstăriți își trimiteau copiii la studii în străinătate, oficialitățile își tratau bolile la Viena.
Internetul lansa pe rețelele de socializare imagini cu nefericiți aflați în fază critică a căror salvare depindea de împlinirea unor sume fabuloase. Sănătatea era negociată fiindcă spitalele românești nu mai făceau față intervențiilor riscante. Așa arăta România liberă. Pe străzile capitalei senzația de imens iarmaroc/talcioc făcea deliciul turiștilor străini. Mărfuri de proveniență bizară erau etalate pe tarabe într-o devălmășie a victoriei kitschului la prețuri când exorbitante, când accesibile prin negociere. Inflația galopantă oferea tablouri uluitoare – domni și doamne îmbrăcați elegant părăseau dezamăgiți piețele sau restaurantele cu autoservire din pricina prețurilor care depășeau puterea salariilor sau pensiilor lor. Ascuțirea luptei contra corupției, coincidența cu creșterea șomajului transforma în infractori de ocazie diverșii amărâți, disperații vânzători ambulanți. Vârstnici sau tineri, familii rămase fără venit în urma reformelor, a desființărilor atâtor locuri de muncă nu mai știau cum să iasă la liman. Cei care cutezau să vândă ouă sau pătrunjel prin piețe, erau luați cu arcanul dacă nu erau capabili să-și legifereze sau să-si justifice activitatea de comercianți apăruți din neant. Micii producători vărsau laptele pe pământ nefiind admiși în comerțul de stat din pricina neîndeplinirii standardelor europene. Așa a început apoi „implementarea”.
Firme de consultanță apăreau ca ciupercile după ploaie. Privatizarea năștea pui vii, dar mulți nu ajungeau nici măcar la vârsta adolescenței darămite la cea a reproducerii. Totuși, răsfoind revista Capital aflai din editoriale și interviuri că în România există succes financiar, există afaceri profitabile și desigur o listă impresionantă a liderilor de piață.
Nici ortodoxia nu rămânea mai prejos in privința gândirii reformiste. Conferințe pe teme religioase în care erau invitați reprezentanți ai elitelor făceau săli pline la Ateneu, sau în librăriile care lansau cărți de spiritualitate ortodoxă care toate puneau accentul pe smerenie.
Trecuseră șaptesprezece ani de la înfrângerea jugului comunist, dar încă se călătorea cu viză. Eram noi liberi, dar nu suficient de liberi și nu suficient de pregătiți să fim primiți în UE. Dar iată că la întâi ianuarie 2007 România devine stat membru al Uniunii Europene.
Din acel moment lupta încrâncenată între „nou” și „vechi”, între grăbiții obedienți și puținii oameni cu adevărat liberi s-a intensificat, ba chiar se poate spune că din simplă luptă a contrariilor a devenit război mocnit al convingerilor. Argumentele taberelor diverse despre cum trebuie să fie condusă o țară nu ajung nici acum după treizeci și patru de ani la vreun consens. Se vorbește la nesfârsit, se produce în pagubă, datoriile externe cresc vertiginos. Fără drumuri, poduri, șosele, școli, spitale, cu munții despădurindu-se, cu ogoarele luate, plimbându-se năucă prin lume precum căpșunarii rătăcitori, România mai are și aerul bizar al fetei bătrâne, amnezice, machiată strident, zâmbind strâmb, privind în zare la ziua de ieri.
Nu existau în anii 90 emisiuni tv sau radio în ale căror programe să nu se vorbească despre privatizare, investitori și competitivitate. Apoi în emisiunile care transmiteau în direct slujba de la Patriarhie credincioșii puteau asculta comentarii despre smerenie.
Însă, nicicând aceste comentarii nu atrăgeau atenția că smerenia nu e totuna cu renunțarea la demnitate. Cei care propovăduiau smerenia nu cutezau a spune unde duce supușenia irațională.
Dar mai bine să ascultăm și alte voci care explică cu mai multă claritate ce înseamnă cu adevărat smerenia.

„În smerenie omul se bucură de înălţime şi înălţimea adevărată nu e cunoscută decât în smerenie. Deosebirile între acestea două se anulează când sunt adevărate. Trăieşti în smerenia fără sfârşit înălţarea fără sfârşit, şi invers. Cine se scufundă în smerenie, se scufundă în experienţa celei mai esenţiale realităţi, deci a celei mai înalte. Înălţarea lipsită de smerenie e o umflare lipsită de conţinutul realităţii; e un balon de săpun. Tot ce atinge cel ce coboară de la înălţime din iubire, umple de înălţimea sa. Fiul lui Dumnezeu făcându-se om a făcut pe om Dumnezeu. Sau în smerenie se vede realitatea în toată măreţia şi densitatea ei. Diavolul nu e smerit, pentru că nu vede măreţia atotstrălucitoare a lui Dumnezeu, măreţia realităţii adevărate. Lipsa de smerenie e pricinuită de o jalnică superficialitate sau aduce cu ea superficialitatea. De aceea aduce şi o plictisitoare monotonie.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 555 la Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 251-251)
….
Nellie Owens
Care este înțelegerea ta despre smerenie?
Este ea conform Bibliei?
Este multă confuzie când vine vorba de smerenie. Deseori smerenia este asociată cu tăcere, supunere și gânduri de neapartenență. Dar ce spune, de fapt, Biblia despre smerenie? Smerenia înseamnă supunere, dar nu înjosire degradantă. Umilința și supunerea merg mână în mână. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi trebuie să ne supunem unul altuia cu gândiri mici față de noi înșine: „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” 1 Petru 5:5-6.
https://crestinismactiv.ro/4-lucruri-despre-smerenie-pe-care-toti-ar-trebui-sa-le-stie
…
Dr Ioan Jude
Cuvântul liber, 28 august 2015
Din dicţionarele de specialitate, am putut sintetiza următoarele semnificaţii ale smereniei: 1. atitudine umilă, supusă, respectuoasă; comportare modestă, plină de bunăvoinţă; 2. candoare, inocenţă, neprihănire, nevinovăţie, pudicitate, virginitate; 3. atitudine smerită, comportament respectuos. Inventarul succint realizat evidenţiază că smerenia reprezintă o calitate morală şi caracterială ce nu poate fi lipsită unui om religios, şi nici religiozităţii în ansamblul său, chiar dacă la un asemenea atribut religios se face referinţă doar în creştinism. Din punct de vedere religios, în termenii bisericii creştine, smerenia se concretizează prin sentimente religioase manifestate prin evlavie, cucernicie, pioşenie, în ultimă instanţă, prin religiozitate şi comportament religios adecvat acestor valori şi trăsături caracteriale morale. De aceea, smerenia este asociată cu toate celelalte valori şi practici ritualice creştine: iubirea, rugăciunea, iertarea şi postul. Dacă iertarea este antidotul urii, dispreţuită în creştinism şi în religie în general, fiind respinsă de Hristos-Dumnezeu Fiul, smerenia ne ajută să dezvoltăm o adevărată imunitate faţă de această cursă a exacerbării urii, a orgoliilor nemăsurate şi a egoismului, fiind mai aproape de Dumnezeu decât de noi oamenii şi urâţenia ce ne caracterizează sub raport moral.
https://www.cuvantul-liber.ro/320380/smerenia-valoare-religioasa-suprema-in-crestinism/
….

Așa cu smerenia.

….

Dar mai există revoltă sau măcar indignare? Dacă există să-i dăm cuvântul.

3 august 2018

Paul Dragoș Aligică

S-au văzut cazuri de război civil pe motive de religie, ideologie sau resurse materiale. S-au văzut atrocităţi şi înjosiri făcute de către o parte a populaţiei asupra altei părţi a aceleaşi populaţii. S-au văzut minorităţi umilite de majorităţi şi majorităţi ţinute sub călcâi şi înjosite de minorităţi. Niciodată însă aşa ceva, o asemenea letargie, colaboraţionism, achiesare la domnia nu a mediocrităţii, ci a nulităţii. A analfabeţilor, a mitocanilor, a mahalagiilor, a prostiei pure şi simple! Nu e nimic eroic sau expiator în asta. Nimic democratic. Doar penibil. Atât de penibil că nu îţi vine să crezi că trăim să dăm exemplu prin generaţiile noastre la un asemenea caz abisal de degradare colectivă.

S-au văzut cazuri când alte popoare au invadat şi au impus la vârf fie o guvernare, fie o clasă dirigentă inadecvată, slabă, coruptă, marionete stupide şi lipsite de orizont. Dar toate popoarele care au trecut prin asta au justificarea că a fost ceva extern, impus din afară. Că erau nişte colaboraţionişti abjecţi. Chiar şi noi, românii ne justificam de fiecare dată când s-a întâmplat asta zicând că nu noi, nu poporul i-a adus pe cârpacii comunişti sau pe fanarioţi sau pe ăia şi ăialalţi la vârf. Nu poporul. Nu noi.

Dacă, azi, aceasta conducere, elita, clasa politică ar fi impusă de ruşi sau turci, am zice că trăim cea mai mare umilinţă din istorie. Că au ales scursura societăţii şi au pus-o în vârf ca să ne distrugă şi umilească. Dar nu. Iată: poporul român a ales asta. El singur. Şi nu îl deranjează, nu îl doare, nu îl irită, nu se simte umilit sau ameninţat de asta. Dovada. Îi ţin acolo, la vârf, să îl conducă şi reprezinte. Le dă banii publici pe mână, îi lasă să îi impoziteze şi jumulească, le plăteşte pensii, le dă status şi putere…

Dovada. Nu e speculaţie ci e realitatea de zi cu zi, observată cu ochiul liber. Acesta e tipul uman cu care avem de a face la ora asta la vârful societăţii româneşti. Îndrăznesc să spun că nu există şi nu a existat nimic echivalent în toată istoria Europei moderne. Aşa specimene aduse la vârful unei societăţi, unei economii, unui sistem politic, unui sistem academic european… Nu e colaboraţionsim şi degradare. Este mai mult. Aşa ceva este cea mai mare autoînjosire la care s-a supus singur un popor european vreodată în istorie.

Bravo, popor român! Am reuşit şi noi să fim la vârf, unici şi incontestabili cei mai cei, în concertul istoriei europene. Mândri că suntem români!

https://putereaacincea.ro/romanii-o-asemenea-lipsa-de-respect-de-sine-unica-in-istoria-europeana/