Nu ştiaţi că odinioară existau şi berze omeneşti cu cuibar pe stâlp? Nu aţi auzit de aceste fiinţe? Apăi dacă aţi auzit de asemenea berze ori ba, de te-au smintit şi pe tine sau le-ai reîncarnat, cum dovedisem eu când îmi cloceam mintea ca să-mi termin eseul la Arte, pesemne, judec eu, că nu ar fi vreun bai dacă ne-am aminti de aceste berze radicalizate în aste vremuri când suferim de o mortăciune pasivă. Nu că eu m-aş încrede în aceste berze omeneşti, ca şi cum ar fi fiind modelele noastre de comportament şi de raportare interumană. Dar bag mâna în foc că nu ne-am putea vătăma dacă ne-am aminti batăr de dânsele.
„Mâncaţi-aş mintea de aur, dar nu înţelegem ce vrei să ne spui,” gândiţi probabil dezorientaţi. Apăi bine că mai şi puteţi gândi, dragilor, dar trebuie să vă spun curatul adevăr: acele berze nu erau berze, ci aievea oameni!
Imperiul Roman lăsase în urma căderii mii de vestigii strategice. Coloane răspândite precum bornele unui drum, dar împrăştiate peste tot pustiul oriental. Pe aceste coloane înalte, dragi cetăţeni, se suiseră vitejii Stâlpnici. Legiunile imperiului se destrămaseră. Vestea se dusese încolo şi încoace despre un anume Hristos, care cuteza să mângâie picioarele celei mai vestite curve bolinde amarnic de lepră carnală. Dânsa, necurata, se vindeca îndată la atingerea-i alduită.
Însă după Domnul Hristos, aveai o şansă şubredă la o internare urgentă la vraciul comunităţii. Mânai un ins disperat să cerşească vraciului nişte burene încântate de o puternică aură vindecătoare. Iar dacă nu-l găseai tomna atunci la el acasă, însemna că era plecat la vreo fămeie şi apăi, vai de tine dacă te betegeai.
Aflându-l pe vraci, îi spunea tărăşenia cum se pricepea şi el mai bine: după felul cum se văita lângedul, cum mai ţipa, cum se zvârcolea, vraciul numaidecât se dumirea, căuta tămada specifică sau clondirul său de agheazmă dacă tomna descoperise că toate sertarele erau golite şi dădea de haram burenele, trusa de pastă cleioasă cu cârpă, sau acel clondir alduit. Numai să se fi întors înainte de a se stinge muribundul! Cam aşa se interna cel demonizat, văicărindu-se de vămile cereşti în bolniţa vedeniilor.
Legi civile erau, dar oleacă mai rărite. Formele mai curente de impunere a ordinii civile, precum poliţia sau jandarmeria au aşteptat veacuri până la scânteia invenţiei lor. Mă tem că pe acea vreme nu era nevoie de fapt de asemenea organe instituţionalizate. Minunaţi-vă dar, la amărâţii care se deşteptaseră în simţământul lor civic: Stâlpnici cu o piele de şopârlă, mădulare scorojite, bată-le, vulturii de veghe, staţionând pe platformele coloanelor romane în orientul lăsat de izbelişte. Să nu vă smintiţi dragi mireni, crezând că aceşti Stâlpnici ar fi fost nişte sfinţişori drăgălaşi, cum au fost cei de distincţie, canonizaţi mai apoi de sinod.
Când mă întorsei din vacanţa de iarnă înapoi în oraşul Băile Romane, mă plimbai seară târziu pe faleza râului Slabon, de unul singur. Traseul mă călăzuise să merg pe lângă un zid pietros, când deodată mă opri o vedenie: bălăbănit, dintr-o mică gaură pătrată, un şarpe împietrit cu limba scuipată din gură.
„Tulai. Ăsta nu e şerpilică, înspre şerpalog e dânsul!” gândi eu, observând făptura, de la oarecare distanţă. Jumătate din trupu-i suplu cădea către pământ şi jumătatea aialaltă era băgată în hudă. Nu m-a putut bate atunci acel gând, că Şerpilică deja răposase, nu înaintea de a fi ales să se exhibiţioneze pedeştrilor, care erau să sară la vederea-i. A rămas în postura clipei fatale, înţepenit, dar părea a fi un şarpe viu, credibil, căci gâtul i se încordase către ceruri, exprimând vigilenţă. De aceea, nu m-a bătut gândul că Şerpilică a dat ortul popii.
După câteva zile însă, m-am plimbat din nou prin aceeaşi zonă proaspăt construită, care în anul întâi de facultate fusese un şantier în lucru. Locuiam într-un bloc studenţesc vis-a-vis de acel cartier nou în care mă puteam plimba tihnit, fiind o zonă retrasă al oraşului. Când să trec pe lângă găurica strategică, spre surprinderea mea, Şerpilică era tot acolo, bălăbănit din vizuina sa neavând baiul. Îndată îmi scot mobilul din rucsac şi o sun pe mică-mea care era la vatră pe coasta de est.
„Îi tăt acóle şerpele,” i-am dat comunicatul.
„Tăt acóle e?! a răspuns mică-mea.
„E, tăt acóle,” i-am răspuns cu claritate. „Póte că-i prea cald în ler şi musai să-şi scadă o ţâră temperatura, bietul. Văd că-şi are limba tăt scósă afară,” i-am spus.
„Hozuţ dragă, da-i iarnă,” m-a limpezit mica.
„Apăi, nu ştii cum sâmţăsc şerpii ăştia britanici iarnă, că nu-i tomna crivăţ sau ningău geros cum cunóştem noi. Ăştia se încălzesc tare iute mică,” spusei cu certitudine.
„Na aşeee…” se procopsise mica lăsată la vatră.
Câteva zile mai târziu m-am trezit prin aceeaşi zonă şi şarpele era tot acolo, dar am sesizat că-i slăbise vlaga musculaturii şi arăta cam deprimat. Abia atunci se ivi gândul că poate şarpele a răposat deja şi era mort încă din prima noapte, atunci când îmi holbasem cu precauţie ochii la specimenul împietrit. Trecuseră vreo două săptămâni de la acea noapte când îl zărisem prima oară. Mă întorceam de la Sainsbury’s, pe celălalt mal, purtând voiniceşte două pungi înfoiate de cumpărături. Mi-am aruncat privirea pe malul opus şi am remarcat stridenta curăţenie executată de un grădinar în faţa vizuinei şarpelui, la câţiva metri în stânga şi în dreapta locului de repaos. Dar şarpele nu a fost luat. Se bălăbănea tot acolo, vulnerabil.
„Mă, poate că grădinarul nu l-a sesizat ca să cheme specialiştii să-l remorce din hudă cu un arcan,” m-am gândit serios. După câteva săptămâni mai târziu, trecusem din nou prin zonă şi ochisem gaura. Șarpele se mişcase din loc. Vedeam acum un şarpe care îşi prezenta cu rezervă o parte din cap, prinzând lumina unui stâlp de deasupra, iar restul corpului ers ascuns în bezna vizuinei. Înfricoşat de modificarea atitudinii sale sociale, simţi nevoia să comunic această drăcovenie mamei mele.
existau si berze omenesti cu cuibar pe stilp, cum sa nu:))
…berze, ca erau doua:)
una alba cu inima neagra si una neagra cu inima alba:)))
–
dupa cum existau si serpi
…serpi, ca erau doi:)))
unul negru, cu inima alba si altul alb cu inima neagra:)
-berze, ca una!
serpi, ca unul!
–
deci o barza si un sarpe care erauinsasi Nemiscarea. adica miscarea absoluta.
–
ala nu era patrat, ala in care statea sarpele,
ci Cub!
ala nu era cuib, al berzei,
ci Cub!
Cubul e Oul Absolut.
–
dinamica serpilor si berzelor e Dinamica Cubului, adica a Oului Absolut, adica a Intregului.
deci e Dinamica Intregului…
intrebare: cine a fost primul, sarpele sau barza?!…:))))