Povestea lui Șerpilică (II)

Pipăiam mobilul în rucsac, fără să-mi iau ochii de pe vizuina sinistră şi am apăsat pe icoană, care făcu legătura cu mică-mea. Era noapte. Mobilul sunase de o duzină de ţingălăi, dar mica nu auzi. Întrerup legătura şi sun de data aceasta pe fix, doar de s-o trezi unul din soţi. Am sunat de două-trei ori pe fix, în gol, după care am reluat legătura cu mica, apăsând pe icoană nădăjduind dară că mica se alertase. Ochii pe vizuină. Mică-mea răspunde.

“Mamă, s-a mişcat şerpele din loc!” am strigat cu groază.

“Ce?! Hozo, te rog, nu te apropia de şerpe! Nu a fost mişcat de mână omenească. Te rog frumos să nu te apropii de făptură mai tare,” a glăsuit o voce îngrijorată.

“Apăi, îs departe de el. Nu-ţi fă griji. Eu doar l-am crezut mort de atâta timp,” am spus minunat, cu ochii chitiţi pe vizuină.

“Hozuţ, te roagă mama să pleci de acolo şi să suni imediat la Consiliul Băile Romane ca să se ocupe de soarta acestui şerpe parşiv. Te rog frumos să nu te apropii de el, din ispită,” a glăsuit o voce şocată de minunea acestui târâtor rece.

“Apăi, aşa oi face mică, că doar or avé remorci şi arcane de recuperare ca să-l tragă afară din bârlog,” am spus cu capul aproape băgat în teribilul ascunziş de şarpe.

“Acum te rog să pleci de la faţa locului şi când vei ajunge la cămin pe malul opus, să suni la consiliu, indicându-le locaţia,” a spus mica mai temperată.

“Na, aşe oi face când m-oi securiza pe malul celălalt,” i-am comunicat în şagă. “Că ăsta-i tare şugubeţ şi autorităţile nu-s înştiinţate. Apăi bine că este şi un Ardelean p-aci să alerteze băieţii, să vie mintenaş cu buteliile ca să-i gazeze huda cu gaz din ăsta care-l buiguieşte şi scóte lacrimi,” i-am spus cu aceeaşi şagă. Era cât pe ce să mă întorc cu spatele la vizuina şarpelui, când deodată văd cum nemernicul târâtor şi-a ridicat capul, alarmat fiind de discuţia telefonică. Șerpuia acum către pământ lipit de zid, ca un drăcuşor inteligibil.

“Aaah! Mică, şerpele mă goneşte! Ne-a înţăles! Vrea să mă muşte!” am strigat eu cu spaimă, înainte să-mi fi ţâpat mobilul pe jos pentru a câştiga terenul salvator. Şarpele înainta cu o alură mafiotă de boss pe faleza râului Slabon, ridicat până la mijloc, cu pieptul făcut ca lumânarea, şerpuind împins de musculatura coadei, spre mobilul abandonat pe faleză. Mobilul complice a fost acaparat de târâtorul sangvin. O auzeam pe speriata mea mica, cea care îl îndemnase pe fecior împotriva târâtorului, vorbind în gol prin aparat. Şarpele începuse a da târcoale, scuipând o flegmă corosivă pe mobil ca să-i topească învelişul protector.

“Ha, ha, ha… ha,” chicotea ofensivul târâtor. Pregătea să scoată ceva flegmă acidă din rânză, sâsâind într-una către al meu mobil corupt.

“Hozo dragă, ce se întâmplă? De ce mă sâsâi tomna aşe mânios?” mă întrebase mică-mea, spre enervarea lui Şerpilică. Folosi muşchii abdominali ca să scoată flegma rânzei şi dintr-odată o ejectă din gură cu turbăciune. Aterizase fix pe aparatul viu, topind numerele tastaturii şi crăpându-i sticla, precum crapă parbrizul unei maşini la impactul unei cărămizi parabolice.

“Hozo, sper că ai fugit de acolo. Dacă ai aruncat cumva mobilul de frică, te roagă mama să comunici consiliului, că-l vor afla cu siguranţă în apropierea vizuinei,” mi-a comunicat mama prin mobilul desfigurat de flegmă.

“Te roagă mama frumos să foloseşti mobilul vreunui coleg de cămin ca să anunţi Consiliul Băile Romane de acest specimen, care poate nu este în habitatul său natural şi e chinuit,” mi-a spus mică-mea cu milă. La auzul acestor cuvinte de ocară, Şerpilică îşi simţi demnitatea violată şi atacă mobilul cu ferocitate, muşcând cu colţii partea de unde ieşiseră cuvintele, dispreţuindu-le cu ură corosivă. Apoi lăsase baltă mobilul, care se afla în stare avansată de autodistrugere şi plonjă în curenţii tulburi ai apei Slabonului.

“Ha, ha, ha… ha,” ce mai ştia să chicotească Şerpilică, înghiţind apa râului Slabon, gargarisind-o. Eu treceam apa pe un pod la vreo trei sute de metri distanţă de locul de unde Şerpilică plonjase neînfricat în curenţii tulburi ai râului umflat. Spuma adrenalinei mă făcea să fug ca hiena curentată. Ajutat de curenţii puternici, şerpuise transversal prin apa râului şi ajunsese pe malul opus, mai aproape de căminul securizat anti-terror. Arhitecţii au proiectat căminul cu ferestre înalte şi largi prin care să intre lumina solară şi deci vulnerabilizaseră toţi studenţii în raport cu oaspeţi şugubeţi, precum Şerpilică. Era de ajuns ca vreun student să-şi fi lăsat geamul deschis şi hoţomanul sanguin s-ar fi strecurat lesnicios într-un apartament la orice etaj. Numai ce găseai un şerpalog mare, hodinindu-se ca un colac otrăvit pe cuvertura patului tău de somn.

Eu fugeam peste podul care era dotat la ambele capete cu două cuburi pentru oprirea circulaţiei. Vrând să mă intercepteze între pod şi căminul securizat, şerpuise din coadă la sprint, de nu i s-a mai văzut mădularul accelerator, precum la ştergătoarele iuţi în mişcări pe parbriz.

Mobilul ajunsese să fie o băltoacă topită de stihii. Ţâşneau din el o sumedenie de artificii scânteietoare şi dădea în clocot. Flegma otrăvicioasă a lui Şerpilică rosese legăturile moleculare ale componentelor mobilului, topindu-i stihiile primordiale şi făcând combustie internă..

Un mare număr de oameni care şi-au deviat itinerariul pe faleză, cei având copii în extaz pe malul opus, sau acei spectatori fumând o ţigară la balcon, sunară la pompieri. Câteva frunze începură să se aprindă şi ele. Fumegau. Iarba din apropierea combustiei se înnegrise. Iar pe bănci apăreau pistrui de scântei sticloase, părticele zburătoare de o luminozitate transcendentală, duse de apa tulbure a Slabonului, ai cărui curenţi licăreau portocalii în noaptea aceea de Gerar. Asta făcuse Şerpilică din mobilul meu.

Dar nu m-a învins dânsul pe mine. Fugeam ca o hienă electrificată de foamete. Mi-am scos cu repeziciune şnurul, purtând cheia căminului. Am făcut contact cu sensorul uşii şi mecanismul se slobozi. Am scăpat înăuntru. În incintă erau doi studenţi destinşi, jucând la o masă de snooker, încă plină de bile. Îi scot pe amândoi din pasivitate.