Povestea unei Umbre. Primele amintiri

Întins pe bancheta cea lungă din lemn, ce era așezată sub geam, la adăpost de arșiță, E-eli își întinse picioarele peste spătar și își propti degetele picioarelor pe pervaz, de parcă prin fiecare buric ar fi privit afară. Îl amuzau hainele. Mai ales șosetele roz cu buline albe, și mai ales că acum își aducea aminte, de el, cel venit de departe. Din locul în care aceste obiecte nu existau.

Închise ochii. Mișcă degetele picioarelor. Bătu din pleoape și rămase nemișcat cu toate simțurile plutind peste încăpere, ieșind, apoi, afară în drum, umplându-și plămânii de praf. Un praf ars, pe care, în ceea ce se numea Copilărie, îl asociase cu Vacanța. Se bucura de tot ceea ce simțea, de parcă ar fi vrut să-i rămână imprimate toate în minuscula-i capsulă informațională.

Însă, această lume se schimba, într-un mod din care se alesese uitarea și peste alte experimente, trăite tot aici pe Gheen’adama. Își blocă mintea. Își auzea doar respirația. Dar… o muscă bâzâi impertinent peste starea lui de meditație. „Urâcioase creaturi! Stricătoare de chef!” Se încăpățână să-și țină ochii închiși, exersând ignorarea acelui zgomot de aripi sticloase, care-i stricase multe clipe de liniște dintr-un anotimp numit Vară.

Se văzu, brusc, într-un spațiu, cu un corp mic și voce ușor peltică, înconjurat de alte creaturi despre care toți spuneau că ar fi familia lui. Familia lui. Pfff… El se născuse din Vânt și pulberi de Ape. Dar acceptase jocul așa cum, tot prin manipulare, plecase de Acasă. Ridică din umeri și își aduse în minte, condensate, una peste alta, toate zilele de Vară, cu arșiță și răcoare după geamuri tapetate cu perdele albe, îmbrățișate de palele de vânt ale răsăriturilor cu miros de flori. Iubea florile. Le adusese amintirea de Acasă.

Umbra zăcea întinsă sub bancheta lui și-i proiectă pe tavanul alb și în spatele retinei amintirea ce nu mai putea fi ignorată. Știa că trebuie să-și amintească, pentru că doar așa, înfruntând emoția, se putea elibera.

Alana îi aruncă în treacăt privirea aceea superioară, ușor îmbufnată cu care îi disprețuia toate stările lui meditative. Îl numea leneș și neproductiv. El o iubea și o ura cu aceeași intensitate. Erau Eoni de când întâlnise prima oară acea bulă de Conștiință precum un Obsidian plin de mistere. Și căldură, dacă reușeai să ajungi în miezul lui. În lumea lor nu conta corpul, ci doar esența energiei primordiale din care fuseseră alcătuiți. Cu ochii închiși se prefăcu că nu îi aude gândurile îndreptate spre el. Îi alungă imaginea din spatele pleoapelor închise. „Alana…cum, Zei din Multiversuri, încă nu se plictisiseră unul de altul?!”

Alana, musca, arșița. Și Umbra. Se simțea prins la mijloc, iar el își dorea să stea. Atât. Nici măcar nu cerea prea mult. „Unde să mă ascund?!?”

Își simți spatele plin de furnicături minuscule. Se întinse. Dar nimic nu-l putea convinge să părăsească bancheta, starea și acea după-amiază. Își propti mai bine picioarele, puse unul peste altul, între două ghivece de mușcate și cu degetele lipite de geam. Număra mașinile, copii de pe marginea drumului, bondarii. Fructele din fiecare pom. Era expert în a-și găsi orice altceva de lucru, înspre ignorarea propriilor emoții , care deși incomodau, nu ar fi renunțat la ele, cum nu renunță unii la o haină veche, ponosită, găurită. „Dacă mai trebuie?!” Așa și el. Erau emoțiile lui. Adică, doar amintirea unor descărcări hormonale produse de creier la producerea unui eveniment. Dar refuza cu încăpățânare se renunțe. Și totuși. Nu avea cum să mai înainteze cu ele. Era prins. Blocat. Mai ceva ca în menghină sau sub potopul săgeților din privirea Alanei.

Respiră. O dată, de două, de nouă. Apoi Zâmbi. Începea să simtă detașarea cum se așeza între Umbra lui și toate cele de mult întâmplate. Încă se minuna cum de acceptase plecarea de Acasă, dar mai ales îngrădirea sa într-un corp fizic. E drept că pe lângă Antimus se procopsise și cu un trădător din neamul său. Doar nu toate Conștiințele sunt la fel de luminoase. Numai că el era orbit și credul. Era atât de grăbit să plece de pe Zunnex, încât nu mai știa sigur dacă nu-i fuseseră spuse condițiile sau doar el refuzase să le asculte. Acum nu că mai conta. „Dar, totuși…” Renunță cu greu la furia împotriva-i, care-l copleșea ori de câte ori își amintea momentul. Vedea cum el și Antimus făcuseră un pact. Antimus îi construia corpul, iar el îi rămânea cumva dator recunoscându-l indiferent de epocă și conjunctură drept părinte. Mai ales aici, pe Gheen’adama. Indiferent în ce familie s-ar fi născut și cine erau cei care-i dădeau informația genetică pentru un nou corp, întâlnirea cu cel/cea care purta acest Spirit activa instant programul și convenția inițială. Astfel se declanșau în el toate atașamentele, neajutorările și o nevoie nebună de a-l urma și asculta orbește. Desigur, toate în numele unei iubiri necondiționate. „Pfff…iubirea. Altă manipulare!”

Soarele trecu peste casă și el se reîntoarse cu mintea în corpul fizic. Nu putea risca o ceartă sau o față acră la masa de seară. Își luă Umbra să-i povestească de sub salcâmi, în timp ce el stivuia lemnele în magazie. „Offf…ba cald, ba frig! Câte neajunsuri poți avea în așa înveliș.” Și preț de o străfulgerare se văzu coborând pe aleea argiloasă, pe lângă gardul din leațuri pe sub un șir nesfârșit de nuci, pe ultima Stație înainte de întruparea pe Gheen’adama. Corpul lui, încă turcoaz, contrasta cu ocru drumului, când laba piciorului se înfunda în drum. Începuse să înțeleagă alegerea făcută, dar, deja, era târziu. Mult prea târziu. Îi cunoscuse pe toți cei cu care se va îmbarca spre acea nouă planetă. Și nimic nu aducea o rază de speranță. Mai ales că erau amenințați cu cea mai grea lege. A Karmei. Adică, erai obligat să trăiești lângă toți aceștia, fără să știi de ce și fără să mai știi cine sunt. Doar până când cei care controlau acest Tribunal Inchizitor ar fi hotărât că este suficient. Dar, cum avea să afle între timp, niciodată nu se ajungea la acel suficient. Erau precum niște șoareci prinși pe rotița lor, încrezători că pedalatul din ce în ce mai tare îi va elibera. Da. Într-un fel. Pentru că mureau prin epuizare. Apoi, de la capăt, din nou, cu și lângă toți, aceeași. Simți cum furia pe Sinea-i îi înroșește obrajii, pufni îmbufnat și răzvrătit pe tot restul lumii.”Ar fi…! Cum ar…! El!!!Ce le-ar mai fi făcut el!”
Dar tot ceea ce reuși a fost să-și scape vreo două lemne peste picioare.

Șosetele roz cu buline albe râdeau de el, dintre așchii. „Cine mai face treabă azi încălțat în saboți? Doar un împiedicat!” . Alana îl ignora învăluită în fumul gri ce-i însoțea cafeaua de seară. Iar Umbra plecase la joacă cu Sandflea, cățelul cu față de milog, dar care în acel moment era mult mai atractiv decât îmbufnarea și războiul cu lumea a lui E-eli.

Durerea și frustrarea erau doar ale lui, și nimeni nu voia să-l înțeleagă. Nici măcar El, pe el. Se simțea părăsit și abandonat, ca într-un sfârșit de lume. Și așa și era. Murea Lumea Durerilor sale interioare și el încă refuza să accepte acest fapt.

Era o Vară. Doar o altă Vară. Și-o seară. Iar restul…
Restul era o Alegere.