Prispa pe care stăm se deschide larg spre valea cu amintiri. O cercetăm cu ochii umeziți de nostalgie. Tudorel Grecu, septuagenar acum, reînvie întâmplări de demult. El este memoria vie și rodnică a Islazului, el și alții aidoma lui, Dumnezeu să-i veșnicească! „Tizu’” îi ține isonul, iar eu nu mai prididesc să ascult și să scriu…
Ion Vida era un adevărat personaj în satul bunicilor mei materni. Chisnovat și mereu amator de șotii, tare îi mai plăcea să-i ia pe toți în tărbacă. Avea o târlă de copii pe bătătură (în limbajul buruienos al sudului), însă nu-i plăcea neam munca. „E pentru tractoare, nu pentru oameni!” le-o întorcea ălora care îl înghimpau de zor că șade ziulica întreagă și taie frunză la câini. Într-o perioadă s-a dus gardist la sfat, dar n-a adunat purici mulți, nu-i convenea să-și piardă vremea pe liniile Islazului, oricum pustii la lăsarea întunericului. Așa că a rupt-o la sănătoasa, preferând să-i batjocorească pe alții și să-i beștelească în fel și chip, întotdeauna usturător de comic. Numai că s-au schimbat rânduielile și cine nu făcea caraulă trebuia să plătească o sumă de bani la stat. Cum bani n-avea, s-au pornit perceptorii să-l viziteze, să-i ciocănească în ulucă. „De unde, bre, dacă n-am, n-am, altminteri v-aș da!”, le zicea el, exact ca Ilie Moromete. Șiret din fire și ager la minte ca nimeni altcineva, în miezul unei nopți s-a proptit în poarta postului de poliție de pe „șușaua mare” și a trezit câinii din mahala cu zbieretele sale. „Dom’ șef, dom’ șef, sunteți acasă?” s-a auzit în liniștea nocturnă. La etaj s-a aprins o luminiță și s-a deschis apoi o fereastră. „Cine-i acolo, ce nătărău îmi strică somnul?” s-a ițit țâfnos căpetenia milițienilor. „Eu sunt, Ion Vida”, i-a răspuns calm musafirul nepoftit. „Și ce dorești, zevzecule, nu vezi că nici cocoșii n-au cântat de deșteptare?” l-a muștruluit „tablagiul” și l-a înjurat cu năduf, ca la ușa cortului. „De, mă, dom’ șef, coboară oleacă să încheiem un târg. Știi doar că n-am plătit caraula și ăștia mă pândesc ca pe hoți. Uite, haide cu mine prin sat să-i verificăm pe paznici, să vezi și dumneata că toți dorm la ora asta. Unu’, unu’ singur de-o fi treaz, eu mâine merg și achit datoriile, da ? Dacă nu, nu scot un franc, ce părere ai?” Comandantul suprem al afacerilor interne din comună și-a îmbrăcat uniforma de organ vigilent și s-a prins în jocul vicleanului sătean. Desigur, toți gardiștii trăgeau aghioase, nici nu era de mirare, tot satul cunoștea melicul ăstora. Și uite astfel a scăpat Ion Vida de corvoadă.
*
Altădată, Ion Vida l-a chemat deoparte pe gestionarul matului și i-a spus direct în față: „Bă, Stelică, tu te pensionezi la iarnă, am dreptate?” Interlocutorul a înclinat din cap și discuția și-a urmat cursul. „Vasăzică, te pensionezi. Știi, am hotărât să-mi bag dosarul și să-ți iau locul, nu că m-am gândit bine?” l-a fixat poznașul țăran. „Bă, nenorocitule, la cât bei tu, o să ieși lipsă în gestiune și vei putrezi în pușcărie, ai înnebunit?” l-a suduit starostele bețivilor. „Bă, da’, prost ești, eu tocmai asta îmi doresc, să fiu condamnat la locul de muncă, adică la mat!” și Ion a izbucnit în hohote de râs de se zguduiau paharele pe tejgheaua năclăită de muștele hulpave.
*
Prin anii ’60, o știre a răsturnat cu fundul în sus așezarea de la marginea României. În ziare și la difuzor s-a anunțat cu surle și trâmbițe că o cometă, parcă Halley, umblă bezmetică prin Univers și în curând va izbi apocaliptic Pământul. „Ptiu, drace, ăsta va fi sfârșitul lumii!” s-au resemnat, tremurând de spaimă, dar și împăcați cu soarta, islăzenii mei. „Vere, a fost ceva ce nu se poate povesti, mi se confesează cu haz un prieten statornic. Să fi avut atunci șapte-opt ani, începusem deja școala. Seara de dinaintea ciocnirii cometei de Pământ n-am s-o uit în veci. Mamița ne-a scăldat în albie, ne-a lăiat părul cu leșie și ne-a gătit ca de Paști, de, pe lumea ailaltă nu se cădea să ajungem decât cu țoalele de sărbătoare. Eu îmi trăsesem pe mine malagambele albe, şpilhozenii și cămașa de pionier, iar pe pernă îmi așezasem cu fereală basca bleumarin cu moț. Am adormit fără să pricep mare lucru, într-atât mi se împuiase scăfârlia că a doua zi nu va mai sosi, încât nu cutezam să-mi închipui că va fi altcumva… M-am sculat când o vecină o striga pe a’ bătrână: «Marieto, or veni, ghea, sfârșitul lumii și nu văzui eu?» Cele două femei s-au amuzat ca la bâlci, la «Marioara și Vasilică», după care altă voce răzbătu de mai încolo, dinspre alde Cacăbani: «Mărine, hai, bă, să bem o cinzeacă de țuică, nu vezi că suntem tot ca-nainte?» Celălalt îi întoarse cu tâlc vorba: «Bă, Tomo, da’ dacă om fi pe lumea cealaltă și noi n-avem habar, ce, știe careva cum e dincolo?» Și se întinseră toți la băutură, și eu îmi dezbrăcai hainele din odaia de la drum și le aruncai în cufăr, și o zbughii la joacă, neînțelegând tevatura ce cuprinsese deodată satul”.
S-a amurgit deodată și de pe țiglele caselor triste se prelinge negureala – groasă și împresurătoare. Gerul mușcă vârtos, dar noi ne încălzim cu vinul roșu, din strugurii culeși în toamnă din viile de la vărsarea Oltului, și cu amintirile de altădată. Din când în când, la pomenirea câte unui nume de răposat, picurăm stropi de licoare parfumată pe pământul spuzit de flori de gheață și rostim șoptit: „Dumnezeu să-l ierte!” Că se apropie și Crăciunul…
Lasă un răspuns