Precum iubirea, și politica: Începe cu dulcegării și sfârșește cu farfurii sparte

„Fericirea nu poate fi cumpărată cu bani și dragostea nu poate fi dobândită cu forța”, scria Emile Zola, și chiar avea dreptate.
Privesc, de mai bine de o lună, spectacolul mizer, lipsit de noimă, oferit de politicienii noștri, spectacol pe care îl trăim fiecare dintre noi, indiferent de clasa socială, de avere, de studii sau mai știu eu ce ne poate diferenția. Diferența de sex nu prea mai înclin să o adaug în listă, pentru că nu se mai știe cum ar trebui să sune exprimarea, să nu rănim pe nimeni.

Ce am înțeles. Că, precum iubirea, și politica e cam la fel. Începe euforic, plină de speranță, cu visuri și idealuri, trece apoi prin monotonia acomodării, a obișnuinței, a banalului românesc – lasă că merge și așa- și se sfârșește cu reproșuri, lacrimi, partaje și rufe spălate în public, spart vaze și farfurii, victimizări și multe altele.

Deci, iubire cu forța nu se poate. E atât de stânjenitor să te agăți cu speranță de cineva care nu dă doi bani pe tine și care te pune, de fiecare dată, pe locul doi, iar pentru noi cel mai bun exemplu este însuși Președintele nostru.

Însă noi, ca națiune, în ciuda tuturor promisiunilor încălcate, cu eleganță sau nu, în ciuda faptelor, sperăm la un miracol. La miracolul schimbării celuilalt. Același miracol pe care îl așteptăm la fiecare 4 ani. Dar asta nu se întâmpla atunci când partenerul e cel nepotrivit, pentru că dacă nu o face pentru el, nu o va face nici pentru tine. Iar noi ce mai așteptăm? Alte promisiuni? Alte cuvinte alese cu grijă, răsucite precum le vine bine?

Da! Dragoste cu forța nu se poate! Ea ori există ori nu! Așa cum nu poți obliga norii să dea mai multă ploaie sau frunzele să nu cadă toamna din copaci, soarele să nu mai strălucească sau apele să nu mai susure suav, stelele să nu mai lumineze cerul sau iarba să nu mai înverzească, nici sentimentele oamenilor nu le poți schimba.

Poți face pe cineva să stea lângă tine, să fie lângă tine, îl poți supune și șantajului, de orice fel, îl poți manipula, însă în final vei vedea că nu simte la fel ca tine, pentru că inima nu ascultă de reguli, comenzi sau constrângeri și, precum politica noastră românească, își caută alt făgaș, evadează și transmite că nu empatizează cu cel din alianță, că nu are aceleași dorințe și viziuni, deși mergeau la braț și cu alai, ca la o nuntă fadă.

Dragostea nu poate fi obligată să stea puțin sau să rămână pentru totdeauna, nu poate fi întemnițată și nici măcar judecată. Așadar, dragii mei, dacă ei nu ne iubesc, noi nu îi putem obliga, dacă ei nu ne vor, nici noi nu suntem obligați să o facem, pentru că, dacă privim oricare dragoste eșuată, nu știm când Dumnezeu va redeschide o cale și va lăsa soarele să pătrundă simțurile și trăirile noastre.
Depinde doar de noi dacă alegem să rămânem blocați în relația bolnavă și secătuită de sens, depinde de noi dacă ne lăsăm mințiți și răniți, trădați și umiliți.

Este fals că nu avem ce face, că trebuie să ne resemnăm și să oftăm: „Toți sunt la fel”. Asta e mentalitatea femeii care a dat numai de ticăloși (desigur, e valabil și în cazul bărbaților) și care pornește din start într-o relație cu gândul că nu va duce nicăieri. Politicienii trebuie să învețe să dea dovadă de onestitate în relația cu electoratul și asta nu doar când ies la pețit, ci pe tot parcursul celor 4 ani, sau mai mulți, ai unui mandat. Și numai noi îi putem forța/determina să facă asta cerându-le, zi de zi, să-și respecte promisiunile. Desigur, este un proces de durată, dar numai așa vor învăța fie să fie corecți, fie să se lase de meserie.