Prefață mai mult decît necesară la o nouă rubrică D-ale lui Bădiucu Hozo

Pe măsură ce înaintăm în timp și mai ales în griji, trecutul se cufundă într-o ceață dulce, pe care aș numi-o sadoveniană. Sadoveniană – scriu- pentru că Mihail Sadoveanu e cel mai mare poet al naturii. Dacă de natură trebuie să te apropii cu sufletul, Mihail Sadoveanu ar putea fi Călăuza ta ideală. Dacă aș fi ecologist în genul ardent al Gretei, aș cere Ministerului Mediului să tipărească o antologie cu texte sadoveniene despre natură. Citită, antologia ne-ar face să prețuim natura infinit mai mult decît toate prelegerile despre stricarea Naturii de mîna iresponsabilă a omului.

De trecutul de oameni cu griji pe cap se ocupă însă în cazul multora dintre noi un fost coleg de școală sau de facultate sau de loc de muncă. Pentru mine un astfel de reamintitor în privința trecutul meu de la Scînteia tineretului e Șerban Cionoff.

Nu m-am mirat, așadar, cînd m-am pomenit cu un telefon de la el prin care-mi semnala că mă caută fata lui Virgil Simion ( un coleg de la Scînteia tineretului, lucra la Secția Economică a ziarului, despre care nu mai știu nimic de mult timp). I-am zis să-i dea e-mailul meu ca să-mi scrie.

Și astfel m-am trezit într-o zi cu acest prim text, mărturisind, am mirosit imediat, o prozatoare de talent:

„Bună seara, maestre Ion Cristoiu,

Sunt Monica, fiica cea mare a fostului dumneavoastră coleg de breaslă, Virgil Simion. Poate îmi recunoașteți numele și de pe cristoiublog. În ultimele luni am fost activă pe blog.

Prietenul Șerban Cionoff a vorbit cu dumneavoastră aseară la telefon despre mine. L-am rugat pe Șerban să vă ceară în numele meu permisiunea de a vă contacta direct, prin e-mail. Mulțumesc că ați acceptat.

Pe scurt: vă scriu în legătură cu un tânăr de 20 de ani, care trăind de 17 ani în Anglia, a reușit o mică performanță în a scrie proză, povestiri scurte în limba română, fără să fi studiat româna la școală, fără meditații sau lecții predate de părinți. A învățat singur, citind doar ceea ce l-a interesat și gândind în ambele limbi. A creat un personaj cu numele Bădiucu Hozo, iar prin intermediul acestui personaj a scris două povestiri scurte, cu scopul de a fi primite ca informație orală, radiofonică. Nu au fost scrise în limba literară standard, ci cu o ortografie care seamănă mai mult cu graiul ardelenesc din Țara Moților. A scris așa cum ar fi vorbit personajul creat, tocmai ca să îi fie mai ușor să interpreteze și să se inregistreze citind povestirile.

Tânărul de care vă vorbesc, dorește și speră ca Bădiucu Hozo să deschidă niște posibilități: să îi ajute pe românii din țară să reflecteze, să gândească mai bine asupra experiențelor prin care pot trece românii care trăiesc în Anglia, ce pierd, ce câștigă prin procesul de integrare într-o altă cultură și societate…cea Britanică, în contextul ieșirii din Uniunea Europeană. Perspectiva lui e satirica, haioasă, polemică (de insider și outsider). El are povestirile înregistrate. A folosit un DR-40 și apoi un software pentru a le face mai curgătoare. Ritmul adevărat se dezvăluie ascultându-le.

El e student la Fine Art la o Universitate din Anglia. Le-a scris direct celor de la Radio Cluj la început de decembrie, prezentându-le ideia/proiectul și personajul și întrebându-i dacă doresc să asculte înregistrările, dar nu a primit nici un răspuns.

De aceea m-am gândit să vă întreb, să vă rog pe dumneavoastră, în calitate de scriitor și jurnalist, să-i citiți cele două povestiri, iar în cazul în care vă plac, să-i dați o mână de ajutor, în direcția în care și dorește să meargă….difuzare ca informație orală, radiofonică, pentru a ajunge la urechile românilor de diverse categorii sociale. Sau poate veți avea dumneavoastră o altă ideie.

O ultimă precizare: dacă vor fi difuzate, dorește să fie cunoscut doar sub pseudonim literar: Bădiucu Hozo. E un admirator al artistului Banksy, care are un alt nume (în acte) și pe care nu l-a văzut nimeni creînd Graffiti-urile, nici dând interviuri. E și o nevoie de a se proteja, de a nu atrage atenția asupra lui.

Cu apreciere și respect,

Monica”

Am citit povestirile.
Prima debutează astfel:

„Apăi sara bună, ascultați Bădiucu Hozo.
Aici radio Wagwan, cu Separatistul Unul glasuind din WF4 Wifmon. Dragi ascultători, vă rugăm să stați smirnă pe durata corespondenței, asemenea celor tăcuți ascultând umili una revelatoare dezvăluire despre starea românilor izolați, încă robotind de zor înăuntrul noii zone separatiste Europene. Oile cele blânde viețuind pe un tărâm care a comis prima schismă în raport cu puterea Colectivului Continental. ”

După ce te obișnuiești cu limbajul născocit de autor, pe care-l înveți destul de lesne, citești încîntare corespondențele lui Bădiucu din Wifmon, Anglia.
Textele tînărului nostru se înscriu într-un gen al cărui fondator rămîne Montesquieu cu al său celebru Lettres persanes.
Un personaj – în cazul lui Montesquieu un persan- călătorește într-o lume care nu e a lui și pe care o vede însă cu ochii celor rămași acasă. Bădiucu Hozo e un român ardelean ajuns în Anglia. În Anglia Brexitului, dar și în Anglia a ceea ce la noi la Găgești i se spune izmeneală. Omul natural, omul autentic e stricat de nevoi artificiale, de mofturi, ivite din monotonia vieții occidentale, viață în care insul are totul de-a gata în materie de nevoi fundamentale. Scutit de goana după hrană, după adăpost, de goana pentru satisfacerea nevoilor omenești primordiale, omul occidental cade în păcatul nevoilor artificiale, al mofturilor:
Mersul la psihiatru, tatuarea etc. Aceste mofturi au atins și pe românii mai demult stabiliți acolo. Autorul îi surprinde cu ochii ardeleanului autentic, sănătos moral, păstrat în hotarele omului natural.

Cînd ajunge la Paris, Uzbec, unul dintre cele două personaje ale romanului scris de Montesquieu, se confruntă cu uimirea francezilor aflînd că e persan:
– Sînteţi persan? Foarte interesant. Cum poate fi cineva persan?
Mai mult ca sigur, Bădiucu Hozo ar stîrni uimirea englezilor:
Sunteți Bădiucu Hozo? Cum poate fi cineva Bădiucu Hozo?

Tot ce ceea ce surprinde nu numai la românii din Anglia, dar și la englezi, e zis de Bădiucu într-un limbaj de Sucă ardelean. De aceea, corespondențele lui Bădiucu ar trebui interpretate la Radio. Rîsul ne naște și din folosirea acestui limbaj născocit de autor în descrierea lumii din Anglia. Deși proze de talent, povestirile au și o însemnată valoare publicistică. Se numără printre puținele documente sociologice și psihologice întocmite cu har despre Românii din Anglia și din Vest în general. Astfel că i-am propus Monicăi să le public în cadrul unei rubrici intitulate D-ale lui Bădiucu Hozo. Pentru asta am cerut ca autorul să împartă povestirile, prea lungi pentru exigențele unei rubrici, în mai multe bucăți mai mici. Evident, am solicitat și date despre autor. Am primit acest e-mail pe care-l reproduc în întregime și pentru valoarea sa publicistică deosebită:

„Autorul cu pseudonim literar Bădiucu Hozo s-a născut în 8 Aprilie 1999. La vîrsta de trei ani a decolat de pe pista aeroportului Cluj-Napoca împreună cu părinții lui, spre Regatul Britanic. Familia s-a stabilit in orasul Wifmon, comitatul Wifmonshire, Anglia de Est. Hozo a crescut printre copii englezi, se împrietenise cu mulți dintre ei. Mergea în fiecare săptămână, vinerea, cu un amic pe jumătate indian, la antrenamente de fotbal. Hozo a prins limba româna de la părinți, o strigase pe ulițele dușmănoase ale orașului Wifmon. Veni sfârșitul clasei a șasea, înfricoșătoarea vamă a liceului, numit High School. Fiecare copil putea să-și aleagă trei prieteni cu care urma să fie împerecheat într-o clasă, pe toată durata liceului, adica cinci ani. Un puști ortodox rusnac l-a implorat pe Hozo să îl înscrie ca tovarășul său de clasă, dar Hozo, din prudență, se abținuse. L-a înlăturat pe rusnac și a ales trei amici englezi; unii dintre ei l-au ales și pe Hozo.

Hozo fu racolat instituțional si ajunse la liceu, într-o clasă cu 30 de odoare: unele mai cuminți, sfioase, altele cu colți și bădărănoși ca niște dulăi. Timp de trei ani a avut un diriginte care se refugiase din Irlanda de Nord, tare patriarhal, având o conduită pe care o descrisese odată cu sinceritate ca fiind ‘abilități sociale asemănătoare cu cele ale boului’. Trecuse Hozo prin multe în acei ani. În liceu, prietenia cu rusul si polonezul a evoluat, reușind să eclipseze prieteniile cu englezii. Dar nu a fost să fie. Rusul a trecut printr-o criză identitară mai severă și manifesta comportamente care îl sufocau, îl epuizau pe Hozo. Nu a acceptat să fie dominat și după o luptă sufletească a reușit să se desprindă, rupând-o definitiv, irevocabil cu rusnacul. După liceu au urmat doi ani de ‘A Levels’ și încă un an pre-universitar de ‘Art and Design’, ca să își sporească șansele de a fi admis la Fine Art, Universitatea din Băile Romane, Anglia. Acum e student.

Hozo a dovedit de timpuriu veleități spre toate domeniile artei (desen, pictură, sculptură, ceramică), talente sportive, iar de la vârsta adolescenței, un interes pentru lingvistică (arheologia limbajului) și limbile vechi.

În ultimul an, Hozo a reușit o mică performanță în a scrie proză, povestiri scurte în limba română, fără să fi studiat româna la școală, fără meditații sau lecții predate de părinți. A învățat singur, citind doar ceea ce l-a interesat și gândind în ambele limbi.

Autorul și-a ales pseudonimul literar de la personajul principal al povestirilor create. Scopul inițial a fost ca povestirile să fie primite ca informație orală, radiofonică. În acest scop a folosit un DR-40 și apoi un software pentru a le face mai curgătoare. Ritmul adevărat se dezvăluie ascultându-le.

Povestirile nu au fost scrise în limba literară standard, ci cu o ortografie care seamănă mai mult cu graiul ardelenesc din Țara Moților.

Autorul speră ca Bădiucu Hozo să deschidă niște posibilități: să îi ajute pe românii din țară să reflecteze, să gândească mai bine asupra experiențelor prin care pot trece românii care trăiesc în Anglia, să înțeleagă ce pierd și ce câștigă aceștia prin procesul de integrare într-o altă cultură și societate, cea britanică, în contextul ieșirii din Uniunea Europeană. Perspectiva lui e satirica, haioasă, polemică.”

Citind aceste rînduri despre Bădiucu Hozo, ale unei prozatoare de talent, mă gîndesc că ar trebui să-i cer Monicăi Simion să țină o rubrică de publicistică pe cristoiublog.ro
Dacă acceptă aș putea spune c-am dat o dublă lovitură:
Am cîștigat doi colaboratori cu care mă mîndresc.
Prima bucată, în numărul de mîine.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii