„Preferăm dictatura unei democrații venale”

Un subiect de tînguire azi se dovedește a fi incapacitatea partidelor politice de a trece peste vrăjmășiile de moment pentru a rezolva împreună marile probleme ale națiunii. Cusurul acesta al politicii românești nu e o noutate. Încă din aprilie 1932, prin comentariul Premize sănătoase, concluzii greșite, din Universul 20 aprilie 1932, Stelian Popescu îl deplîngea, ajungînd să pledeze pînă la urmă pentru dictatură fățișă, asumată, de preferat dictaturii mascate a unui partid. Citez din deplîngerea incapacității de a soluționa marile probleme naționale:

„Noi, de ani de zile, ne străduim să arătăm, în această tribună, că unele partide politice, la noi în ţară, după război, au cultivat aproape numai egoismul şi interesele meschine ale cîtorva din membrii lor, iar interesele generale au fost de multe ori masca sub care s-a strecurat toată goliciunea vieţii noastre de stat. Unitară sub toate raporturile, cînd România Mică s-a întregit în hotarele ei fireşti, s-au pus atîtea probleme născute din diversitatea regimurilor în cari au trăit părţile componente ale României Mari, iar oamenii politici ieşiţi din frămîntarea războiului n-au voit să stea măcar odată la masa verde, împreună, şi să traseze liniile mari în cadrul cărora trebuia să pulseze, pentru o lungă perioadă, viaţa românească.

În loc de aceasta, aceea ce făceau unii azi, stricau alţii mîine, fie din nepricepere, fie din invidie, fie din supralicitare demagogică, iar țara, în loc de consolidare, mergea cu paşi repezi la dezorganizare, spre bucuria duşmanilor pe cari întregirea noastră nu-i lăsa să doarmă.
Nimeni n-a voit să înţeleagă că pot varia metodele, dar principiile să rămînă neatinse.”

Deja Stelian Popescu observă pulverizarea partidelor ca premisă pentru dictatură. Deși n-o spune, dictatura e urmărită de Carol al II-lea. De aceea, autorul pledează pentru o dictatură asumată fățiș:

„Viaţa constituţională – sub care, timp de şaptezeci de ani aproape, s-au înregistrat numai succese de partide înţelegătoare ale rostului ei – este părăsită prin pulverizarea partidelor, pusă la cale de ambiţiunea neputincioasă a cîtorva doritori să ajungă la întronarea unei dictaturi deghizate.

Negreşit, dictatura înspăimîntă pe oricine, căci i se ştiu, din experienţa trecutului, rezultatele.

Dar unei false practice constituţionale, cum este aceea sub care trăim, de cîţiva ani încoace, şi sub care se ascunde o proastă dictatură deghizată, noi preferăm o dictatură făţişă şi un dictator care să-i poarte răspunderea.

Socotim deci greşită concluzia ziarului «Patria», care în acelaş articol, crede că «sub o dictatură, corupţia şi venalitatea nu mai au nici un frîu, nici un control».
Dacă este sinceră «Patria», trebuie să confirme că nici azi, venalitatea şi corupţia n-au frîu, nici control, şi nici nu este cine să răspundă de ele.

Preferăm dictatura, unei democraţii venale, căci dacă dictatorul este luminat, poate fi şi o fericire, iar dacă este un rău, are răspundere şi trage imediat consecinţele; pe cînd o dictatură deghizată sau o democraţie venală este o lungă şi nesfîrşită agonie.”

*

Mentalitate de băcan. Așchii de diamant din Publicistica lui Arghezi:

„Domnul Poincare, în discursurile sale, pline de vorbe, dovedeşte o mentalitate de băcan (…)”, (Tudor Arghezi, ARMATELE BALCANICE, Facla, 10 noiembrie 1912.)

„Avantajele intendenței asupra serviciului activ, din punct de vedere militar, sînt cele mai plăcute. Ofițerii, ocupaţi cu întreţinerea trupelor, stau mai mult la depouri, manipulează fînul şi făina; singurul foc la care pot lua parte e cel din chibrituri, şi singurul sînge pc care-l văd e cel de vacă sau de purcel.” (Tudor Arghezi, Ofițerimea, în Facla, 3 noiembrie 1912)

„Pînă una-alta a intervenit schimbarea direcţiunii Teatrului Naţional. Înalte raţiuni de artă, desigur, cer ca odată cu ministrul de Culte să cadă şi directorul teatrului de stat. Numai edificiul e mai statornic. Cel puţin pînă în momentul cînd scrim, clădirea Teatrului Naţional nu s-a mutat din dreptul lui «Riegler», nici nu s-a întors cu faţa spre Cişmigiu.” (Tudor Arghezi, București, Viața românească, nr. 10, octombrie 1912)