Presa are putere doar cînd regizorii din umbră vor să aibă

Pe 16 iunie 2022, la sala Regina Maria de la legendarul hotel Hilotn din București, a fost lansată o carte menită a fi un eveniment în istoria publicisticii noastre. Se numește Lumea de azi în aproape șaisprezece interviuri și are drept autor pe Marian Nazat, procurorul care, într-un moment de inspirație mai mult ca sigur de origine divină a decis să se consacre cu totul și cu totul scrisului.

După plecarea din Procuratură (o mare pierdere pentru acest domeniu rămas de izbeliștea Serviciilor secrete ale României lui Pristanda), Marian Nazat a devenit de profesie avocat. Și alți avocați scriu, ba chiar semnează cărți de publicistică. O fac pentru a păstrînd totuși avocatura ca profesie de bază. Astfel spun publicistica e la acești avocați o formulă de autopublicitate ca membri ai Baroului. Marian Nazat folosește avocatura ca profesie menită să-i asigure un trai decent, ceea ce scrisul n-ar asigura cuiva care vrea să rămînă cinstit cu literele mari și mici așezate pe hîrtie. Practic, Marian Nazat e un om al scrisului. A plecat din Procuratură pentru a se dedica literaturii și nu avocaturii. Dar chiar și dacă -l considerăm pe Marian Nazat publicist și nu unul de duzină, semnarea unei cărți de interviuri surprinde. Surprinde, pentru că interviul, practicat la noi de fătuce și de fătuce devenite coțofene, trece drept o formulă strict gazetărească, folosită de redactorii angajați la la ordinul șefilor de a lua cuiva un interviu. Ei, bine, Marian Nazat, reușind să mă surprindă și pe mine, a realizat o carte de interviuri în două volume. Așa cum am mai scris, pentru mine întrebările puse în cadrul unui interviu dau seamă de talentul de publicist al autorului. Eu însumi un împătimit al interviului, sub semnul lui Sînt om curios, îmi dau seama după întrebările puse mie de nivelul nu doar profesionist, dar și intelectual al celui care vrea de la mine un interviu. Întrebările puse de Marian Nazat sînt din acest punct de vedere un exemplu de profesionalism. Interviul, cuprins în cartea lansată pe 16 iunie 2022, are multe pagini și acoperă multe dintre curiozitățile lui Marian Nazat în legătură cu personalitea sa. Redau mai jos fragmentele din interviu care se referă la gazetarul Ion Cristoiu.

— E „democrația cea mai mare pacoste pentru România”, cum scria Emil Cioran?
— Da, democrația e cea mai mare pacoste pentru România. Precizez, pentru România, și nu pentru alte țări. Democrația a accentuat eternele slăbiciuni românești:
Șmecheria, oportunismul, demagogia, dubla realitate, incapacitatea de verificare critică a vorbelor spuse de politicieni și a celor scrise de jurnaliști, dar mai ales ceea ce Arghezi numea Vino să mă păcălești!

— Nu v-ați săturat să scrieți cam despre aceleași năravuri și moravuri de atâta amar de vreme ?
— Nu. Pentru că eu scriu despre realitățile social-politice de la noi, așa cum Sisif din finalul eseului Mitul lui Sisif, al lui Albert Camus, urcă bolovanul pînă-n vîrf, deși știe că acesta se va rostogoli înapoi. Potrivit gînditorului francez, într-o viață de om n-are importanță atingerea țelului, ci lupta pentru împlinirea acestuia. Scriu de 31 de ani despre politica postdecembristă din simplul motiv că nu pot pur și simplu să nu scriu. E forma mea specială de a trăi intens și interesant.

— Se pot schimba lucrurile prin scrisul la ziar ?
— Nu, nu se pot schimba. Puterea Presei e o iluzie în democrație. E și cea mai mare șmecherie în democrație. Un text cenzurat în comunism, dar care circula pe ascuns din mînă-n mînă, era de o sută de ori mai primejdios pentru Puterea vremii respective, decît o întreagă campanie dusă de întreaga presă de azi într-o chestiune stînjenitoare pentru Puterea prezentă.
Presa are putere doar cînd regizorii din umbră vor să aibă. O dezvăluire, o campanie împotriva cuiva e comandată de un adversar. Cu scopul precis ca ea să fie folosită în bătălia cu adversarul apoi de cel care a comandat-o. Cînd un articol sau o campanie din partea presei duce la o schimbare înseamnă că acest rezultat a fost plănuit înainte de începerea campaniei. Dacă nu e în legătură cu o intrigă din culisele bătăliei pentru Putere, nici cea mai tare dezvăluire a presei nu duce la vreo schimbare. (…)

— Ați avut modele jurnalistice?
— N-am avut nici un model. Am fost comparat deseori cu Pamfil Șeicaru, deși între mine și patronul Trustului Curentul e distanța, de la jurnalist la Mogul. Ca publicist sau mai degrabă ca Istoric al clipei cum îi spun eu comentatorului, mă simt apropiat mai mult de Caragiale decît de Eminescu. În ce privește abordarea lumii firești. În ce priveștea onestitatea, mă sint mai apropiat de cinstitul Eminescu decît de șmecherul Caragiale. (….)

— Cum era presa comunistă și cum este cea liberă, postdecembristă?
— Presa comunistă, în care am lucrat eu din 1967 pînă în 1989 nu poate fi redusă la sintagma presă comunistă. Presa comunistă e una și presa ceaușistă, e alta. Presa comunistă e presa din anii stalinismului românesc. Presa de tip Silviu Brucan, care trimitea oamenii în lagăr. Presa TeFeListă de azi, care cere trimiterea oamenilor la pușcărie, e nepoțica presei lui Brucan. Presa ceaușistă nu era unitară. Una e presa dintre 1966-1985 și alta Presa dintre 1985-1989. Presa primilor ani ai lui Ceaușescu e o presă preocupată de a fi pe placul cititorilor. Presa dintre 1985-1989 e o presă preocupată de a fi pe placul lui Nicolae Ceaușescu.
Ziariștii dinainte de 1989 aveau multe păcate. Le lipsea însă păcatul ziariștilor de azi: lipsa de profesionalism, guguștiucismul, cum îi spun eu.

— Mai avem presă în România?
— Nu, nu mai avem. Și din mai multe motive:

• a) La ora actuală, a publica un text e la îndemîna oricui. Chiar și a unui analfabet. Îi stă la îndemînă facebookul. Ba mai mult, între un text scris de un filosof și unul scris de un imbecil, pe facebook cel de-al doilea va avea succes. Am debutat în decembrie 1967, pentru că Nicolae Stoian, redactorul șef al Vieții studențești, și-a dat seama că am talent. Dacă ar fi fost facebook pe vremea mea, sînt sigur c-aș fi debutat cu mult înainte, poate chiar de pe la cinci ani. Și fără să fi avut talent.
• b) Cariera profesională a unui ziarist nu mai depinde de cît de bun profesionist e, ci de cît de bun slugoi e.
• c) Facultățile de jurnalistică scot anual absolvenți care n-au pic de talent. Cum să aibă dacă profesorii lor, în frunte cu șeful de catedră, cu decanu, n-au talent de ziarist? (….)

— Care este ziarul pe care l-ați iubit cel mai tare, dintre cele la care ați lucrat, desigur ?!
— Secvența, foaia Festivalului de film pentru Tineret de la Costinești. Era un ziar publicat în fiecare zi pe parcursul uneia dintre cele mai importante manifestări culturale înainte de 1989. Comitetul Central al UTC, aflat sub conducerea lui Nicu Ceaușescu, organiza în fiecare vară, în stațiunea Costinești, un festival al filmului zis pentru tineret. În realitate, se prezentau și se jurizau toate marile filme ale anului. Fiecare peliculă era proiectată în amfiteatrul stațiunii, de la ora 10 noaptea. În prefața filmului, urcau pe scenă membrii echipei, de la regizor până la actori. Era astfel o veritabilă premieră cu public (și ce public, alcătuit în mare parte, din studenți!) a unui film. Sub pretextul că festivalul trebuie reflectat, tot CC al UTC inițiase publicarea unei foi a festivalului. Se voia un fel de program al Festivalului. Eu însă am transformat-o într-un ziar. Această foaie era realizată de un colectiv condus de mine. Redactorii erau scriitori, publiciști, actori tineri, regizori care beneficiau pentru lucrul la gazetă de o vacanță pe gratis la Costinești. Plecînd de la poncifele prezente în filme sau în critica de cinema, luam peste picior clișee ale propagandei ceaușiste. Era o publicație care mă exprima pe mine. Libertatea primită mi-a permis să fac ce vreau cu gazeta. Aici mi-am format eu mîna ca făcător de gazete postdecembriste. Nu de alta, dar așa cum denunța o Notă a Securității, găsită de mine prin Arhivele CNSAS, Cristoiu își concretiza teza sa contrarevoluționară potrivit căreia „presa nu educă, presa se cumpără de către cititori”. (…)

— Cât de obiectiv poate fi un jurnalist?
— Un jurnalist poate și trebuie să fie obiectiv doar în ce privește informația. Asta deoarece informația e obiectivă. Poziția față de un politician, față de un regim, nu poate fi obiectivă. Jurnalistul e Istoricul clipei și, prin urmare, n-are toate datele pe care un Istoric le deține despre trecut astfel încât să fie obiectiv. (…)

— Vă pare rău că, uneori, ați girat prin pana dumneavoastră anumiți politicieni?
— Nu, nu-mi pare rău. Când i-am girat ca Istoric al clipei, n-aveam de unde să știu ce vor face și ce vor spune în viitor. Nu eram Istoric pur și simplu.

— Se minte mult în presa de la noi?
— Se minte e prea mult spus. A minți presupune a scrie neadevăruri conștient că sunt neadevăruri.  În presa de la noi nu se minte. În presa de la noi se doarme.

— De ce se prostituează unii ziariști?
— Pentru că meseria de ziarist diferă prea puțin de meseria de prostituată. Pentru a nu se prostitua, ziaristul ar trebui să scrie pe gratis. În clipa în care e plătit pentru ceea ce face, el se prostituează. Pentru că el prestează contracost fie ca să placă Mogulului, fie ca să placă cititorului. (…)

— Dacă ați scoate iarăși un ziar, cum l-ați boteza ?
— I-aș spune Sentinela. Pentru că, asemenea unei sentinele, un astfel de ziar ar trebui să stea de strajă:
De strajă demnității naționale.
De strajă Adevărului.
De strajă celor mulți.
De strajă meritocrației.
De strajă cinstei.
De strajă dăruirii pentru un ideal. (….)

— Un gând de final?
— Pentru mine întrebările unui interviu pot fi ca flacăra unui chibrit pentru descoperirea unor lucruri din întuneric. Prin multe din întrebările sale acest interviu m-a făcut să descopăr despre mine adevăruri care ședeau până acum în întuneric.