Presa era singura care trebuia să îl demită pe Bode și singura îndreptățită s-o facă într-o țară democratică

În aceste zile am scris despre conferința de presă a guvernatorului României numit de către Marile Puteri la București. Am analizat, așa cum m-am priceput, două răspunsuri absolut halucinante date de chiriașul de la Cotroceni referitor la traseism și la incidentul cu ministrul vapoarelor, trenurilor, avioanelor și al mașinilor mici, dar cu girofar. Nu am insistat până acum de două ori pentru același subiect, însă ceva m-a intrigat și m-a revoltat. În timp ce urmăream gerovitalul (pastila) Maestrului Cristoiu, care te face mai tânăr și oleacă mai deștept, referitor la subiectul presei și a accidentului făcut de Bode cel inocent, am oprit brusc înregistrarea și m-am apucat să văd un film. Simțeam că mă sufoc și aveam nevoie de oxigen care să îmi inunde nu atât plămânii, cât mai ales creierul. Găsesc imediat capodopera cinematografică și o urmăresc, așa ca pe un pansament, împreuna cu soția. Este vorba de „Toți oamenii președintelui”, lansat în 1976 și care te poartă timp mai bine de două ore într-o lume reală și puternic democratică. Asta și bineînțeles datorită unei contribuții de excepție a unor imenși actori, Dustin Hoffman și Robert Redford.

În opinia mea, acest incident ne arată, de fapt, locul unde se află țara noastă în acest moment și asta este cel mai trist pentru un popor. Nu cred că ministrul transporturilor trebuia să își dea demisia imediat, nu cred că prim ministrul țării sau președintele trebuiau să îi ceară demisia, nu cred că opinia publică trebuia să aibă reacție vehementă, nu cred că ong-uri imparțiale trebuiau să forțeze subiectul scriind non stop despre acesta, nu cred că diaspora trebuia să își spună punctul de vedere. Acest individ, plătit din banii mei, trebuia să își dea demisia de frica și doar de frica presei. O frică necesară și justificată într-un stat democratic. În orice alt stat în care nu îți este, ca politician, frică de presă și nu o bagi în seamă înseamnă că acolo deja avem alt regim politic. Presa are sursele ei și e normal să fie așa, unele pe față și altele anonime. Dar ce te faci că într-o țară în care sursele ajung ele să facă presă ? Un adjunct al FBI, pe numele sau Mark Felt, împreuna cu alți colegi au refuzat să cedeze presiunilor ilegale pe care administrația Nixon le exercitau asupra tuturor instituiților, inclusiv a CIA. Deci, există oameni, în state democratice, care gândesc că politicienii vin și pleacă, dar instituțiile trebuie să rămână democratice, imparțiale și curate. Cei de la Casa Albă au sunat și au pus presiune asupra acestor oameni care continuau ancheta în afacerea Watergate. Felt, care era adjunctul acestei prestigioase instituții, știți ce a replicat celor care au sunat ? De când Casa Albă are dreptul să ne sugereze nouă ceva? Vă imaginați acest eveniment că se poate petrece în România și să îi dai cu flit telefonului dat de la Cotroceni? Adică, de la omul care e pus de Marile Puteri. Să sune apoi Berlinul și tu să te scuzi pentru că sunt unii, domnule, care vor să fie corecți. Acum înțelegeți unde suntem ca națiune? Bob Woodward primea informații de la Mark Felt, dar împreună cu colegul său Carl Berstein cercetau fiecare amănunt din anchetă. Umblau în alte state și orașe ale Americii culegând mărturii. Știți cum se numește asta? Foame și pasiune, la care mai veneau două ingrediente, curiozitatea și tinerețea. Mark Felt s-a dovedit, după anul 2000, când a recunoscut că el este cel căruia i se spusese atunci „Gât adânc”, în engleză „Deep Throat”. Conducerea ziarului The Washington Post nu a cedat și a ales să fie alături „de băieți”. Acei băieți care au intrat în istorie dărâmând administrația coruptă până în măduva oaselor: Nixon. Totul a căzut ca un joc de domino. Chiar noul șef al FBI, Patrick Gray, care era omul lui Nixon numit special să mușamalizeze totul, a plecat din funcție. Nu vreau să vorbesc despre afacerea Watergate. Cine este interesat poate să consulte internetul și să citească cărțile de specialitate. Am revăzut acest film făcut după o realitate istorică și am prezentat puțin din acest caz ca să înțelegem ce înseamnă presă adevărată. Nu am fost un om de presă și nici nu cred că voi ajunge. Uneori pasiunea lor duce la pierderea familiilor și a unei vieți normale. Dormi în redacție pe unde apuci, bei prin baruri, cauți prin bordeluri și secții de poliție informații. Cam ăsta este jurnalistul pasionat, în stare să își dea viața pentru o știre. Și atunci nu existau aceste mijloace moderne. Acum te pot filma rapid. Telefonul ține loc de cameră de luat vederi, microfon, reportofon. Imediat totul poate ajunge la public. Arătați-mi vă rog un singur om care în țara asta colonizată să aducă aminte de Berstein și Woodward și eu îl mănânc imediat la micul dejun, că și așa sunt un mare gurmand. Am spus că filmul l-am revăzut ca și când aș fi băut toată noaptea și spre dimineață aș fi primit un pahar de sifon sau borș. La noi, jurnaliștii care au mârâit puțin prin anii 90’ și până în 2010 au devenit politicieni. Este aproape halucinant ce se întâmplă. Directorul FBI, Gray, pus de rușinosul președinte Nixon pe post de cățeluș de pază tremura la propriu în fața comisiei senatoriale care l-a făcut până la urmă să recunoască că a mințit în primă fază referitor la afacerea Watergate.

Presa era singura care trebuia să îl demită pe Bode și singura îndreptățită s-o facă într-o țară democratică. Dacă se apropiau alegerile în SUA și un ministru a lui Nixon era implicat într-o asemenea porcărie rămânea în funcție? Păi, și ultimul ziarist din țara aceea, angajat la Independent Record, un ziar dintr-o localitate mică, Helena din Montana, pleca de acolo cu căruța din munți și dormea pe peluza de la Casa Albă sau în fața reședinței ministrului. Pasiunea pentru această meserie îl făcea pe cel mai mic jurnalist să plece din liniștea orașului său, în care știrile sunt despre stoluri de păsărele, și să vină în capitală să scormonească. Ca să nu mai spun de ziariștii marilor publicații. În pastila făcută de Maestrul Cristoiu vorbește despre aceste scenarii. Nu am scris articolul vrând să preiau ceva deja mestecat și să scriu și eu ceva aflându-mă în treabă. Întâmplarea cu ministrul Bode ne face să vorbim despre ea și realitatea ne-a arătat că nu suntem într-o țară normală la cap și democratică și mai ales în prag de alegeri. În ultimii 10 sau 15 ani a pătruns o frică și jenă în rândul jurnaliștilor teribilă. Sau nu mai sunt jurnaliști și sunt din sistem pentru că altfel nu îmi explic lipsa reacției pe care trebuiau să o aibă la fel ca în afacerea Watergate. De la un lucru minor cu niște spărgători ai sediului democraților care puneau și microfoane și-a dat demisia președintele Americii oameni buni, nu un fochist din fundul țării.

Plimbarea la șosea a ministrului Bode cu trăsura statului dând pe toți oamenii de rând la o parte îmi arată că și presa face parte din înțelegerea ca între buni amici, despre care vorbeam mai demult. Adică, vedem cu toții o cadă din aceea mare din tablă, cum găseai când opreai în vestul sălbatic pe la hanurile alea cu bar jos plin de pistolari și curve și sus câteva camere în care își fac baie toți și stau acolo ore în șir și zac și mai beau whisky, mai mestecă tutun, apoi scuipă, fără ca cineva să fie deranjat. Acesta este tabloul pe care îl văd în față al politicii românești și al presei și al ong-urilor și a tuturor celor care mimează pentru prostimea din care facem și noi parte, democrația. Ministrul transporturilor, la fel ca boierii pe vremuri care își vizitau moșia, dormea. Dacă acum 200 de ani boierul mai putea fi deranjat de o muscă, de rugămințile amărâților așezați în genunchi la marginea drumului sau de haiduci, astăzi ministrul nu fuse deranjat nici măcar de sirenele mașinii. Unde este somn profund, domnule ministru sunt și vise frumoase cu infrastructură europeană. Păcat că iobagul ăla s-a pus dinaintea cailor matale. Da stai liniștit că Vodă are grijă de boierii divăniți întru slava și cinstea Sa. Dar noi, cei oropsiți, încă ne rugăm ție Doamne de sute de ani să faci dreptate aici pe pământ. Amin!