Presa – sub puterea birocrației de partid și de stat

Un trumpist. Pînă a lua la mînă cărțile cumpărate de la Mica Valahie n-am știut că Iurie Roșca e unul dintre stîlpii trumpismului din Republica Moldova, dar și de la noi. Editura Mica Valahie i-a scos culegerea de articole, eseuri și interviuri intitulată Ortodoxie și naționalism economic. Postfațată de directoare, cartea spune totul chiar prin Cuprins. Citez:

„ACUM sîntem liberi să fugim cu toții din țară!, De la comisarii bolșevici la cei europeni, Rețeaua «coloanei a cincea» scuipă din nou obrazul lui Hristos (Moța zicea mai metafizic Se trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos), De la deportările staliniste la cele liberale, Desuveranizarea sau starea de impotență a guvernelor naționale, Noul tandem: proprietarii străini și administrație aborigenă”.

Încerc să-mi amintesc dacă am citit undeva, cîndva, despre convertirea lui Iurie Roșca. Nu-mi amintesc. Și mă întreb fără a împărtăși exagerările sale:
De ce sînt boicotate astfel de cărți? De ce nu se discută la noi despre colonizarea Estului de către Vest, știind din Istorie că Marile Puteri n-au scrupule cînd e vorba să pună la slugărit țările mici, cînd am văzut sute de filme făcute chiar de occidentali despre cinismul ticălos al companiilor transnaționale? De ce nu se face în România un film despre asuprirea angajatului român de către Marile Companii?

De mai mult timp m-am gîndit să dau un răspuns.
Presa interbelică avea drept patroni mari gazetari români. Există în România postdecembristă vreun exemplu de Trust românesc de proporții precum Curentul, Universul, Adevărul?
Firește că nu există.

Puterea în România a trecut în mîinile unei junte de sergenți majori, au fost lichidați și ultimii capitaliști români. Ne-am întors la anii comunismului cînd presa era sub puterea birocrației de partid și de stat. Asta pe de o parte. Pe de alta, dacă nu sînt bani pentru presă în România, presa e hrănită de capitalismul occidental prin intermediul unor ONG-uri suspecte. Cum să nu scrii așa cum crezi că vrea Mogulul din străinătate?

*

Averi necinstite. Din Publicistica imediat postbelică a lui Arghezi, din care tot citesc fără s-o mai termin, rețin, pentru actualitatea sa postdecembristă, un fragment din tableta De ce se teme toată lumea, Adevărul, 1 noiembrie 1946, despre averile dobîndite pe căi necinstite:

„Se va hotărî odată şi odată, vreo gazetă, să-şi ia un rol ingrat dar reparator, să stabilească un inventar, pe care instituţia recensămîntului n-are curajul să-l întreprindă? Obiectiv şi simplu, de la obîrşii, strada lor, numărul şi imobilul cutare. Cine a clădit-o, din ce avere, cine a cumpărat-o. Ce funcţie şi salariu avea cumpărătorul la momentul dat. Foaia de zestre a nevestii. Curriculum. S-ar descoperi ceea ce ştie fiecare, însă pe date clare, pe documentul elementar al cifrelor şi evenimentelor comparate – şi atunci bandiţii gentili, care au traficat cu o sarcină publică şi cu bugetul, n-ar mai putea să fie ocrotiţi, împotriva funcţionarului cinstit, a subalternului redus la mizerie şi a ziaristului conştient de o misiune adevărată, de o lege a calomniei destinată să înăbuşe strigătul conştiinţei sau să derive o fracţiune din avuţiile furate cu meşteşug, pe tangenta unui şantaj de presă.

S-ar obţine din confruntarea datelor materiale limitele precise între care a jucat inexplicabilul, continuu prezent între concetăţeni, cu un gol cît o prăpastie fără fund. S-ar explica blănurile, mătăsurile, bijuteriile doamnelor, care purtau mai înainte ciorapul cîrpit, apartamentele, mobilele, icrele negre, şampania, cheltuielile de sute de mii de lei la un tacîm de restaurant – adică tot ce ofensează zi cu zi, ceas cu ceas, munca, speranţa şi răbdarea, mereu comprimată a cetăţeanului, spectator neputincios. Problema socială ar înceta subit să mai fie o problemă de sociolog, de economist, de doctrină şi de om de stat, devenind o problemă de procuror şi Parchet.
Dar această acţiune cere acea libertate de presă integrală şi reală de care se teme, de vreo douăzeci de ani încoace, toată lumea.”

Tudor Arghezi n-avea la vremea respectivă o gazetă la dispoziție. Publica zilnic în Adevărul, nu fără dificultăți cu cenzura ziarului și cu cenzura propriu-zisă, urmărit deja cu țeava puștii de vînătoare de către comuniști. Provocarea lansată presei din vremea lui a căzut în gol. Nu doar pentru că lipsea libertatea presei. Sub deja regimul comunist, oficialitățile erau interesate ca presa să arate, demascînd, originea dubioasă a averilor pe care plănuia deja să le confiște. Nici un ziar nu s-a apucat de o astfel de întreprindere, pentru că, pe de o parte presa regimului se concentrase pe publicistica de afiș propagandistic, iar presa cît de cît independentă se temea că o astfel de demascare ar fi făcut jocul comuniștilor. După decembrie 1989, parveniții semnalați de Arghezi, de la nevasta cu ciorapii cîrpiți la amanta cu jartiera cu diamante, sînt cu sutele. Cine ridică mănușa aruncată de Arghezi presei românești în urmă cu peste șapte decenii?

*

Scriam pe 28 martie 2014: O nouă șmecherie PSD-istă: Platforma lui Tăriceanu

Călin Popescu Tăriceanu a anunțat că renunță la înființarea unui nou partid. În schimb, va lansa o Platformă. Nu una spațială, desigur, ci una poreclită Platforma Economică Liberală.
Motivația înlocuirii partidului cu platforma, asemănătoare înlocuirii unei cafele din cafea adevărată cu o cafea din soia pare pe un text intitulat Apel pentru viitorul PNL: „În urma consultărilor pe care le-am avut cu mai mulți colegi liberali, dar și cu susţinători ai PNL și ai liberalismului, am ajuns la concluzia că înființarea unui nou partid politic nu este oportună în acest moment. Apariția unei noi formațiuni pe scena politică ar produce un nou conflict major la nivelul celor care îmbrățișează valorile liberale, ceea ce ar adânci și mai mult criza din interiorul partidului. Din loialitate și prețuire față de principiile și valorile liberale, nu vreau în niciun caz să periclitez șansele PNL în alegerile europarlamentare”.

Așa zișii ”mai mulți colegi liberali”, formulă la fel de lunecoasă ca și cea folosită de jurnaliști cînd iscălesc gogoși de presă, din surse, sunt în realitate unul. Care nu e liberal, deoarece e chiar șeful PSD, ilustrul Victor Ponta.

Principala cauză a renunțării trebuie căutată în natura leneșă a lui Călin Popescu Tăriceanu, incapabilă de un efort mai mare decît cel de a merge în două și nu în patru labe. Înființarea unui partid e treabă mult mai grea decît slugărirea lui Victor Ponta.

Eu cred însă că renunțarea cuprinde și unele socoteli, vîrîte în cap lui Călin Popescu Tăriceanu cu pompa de către șmecherii din PSD:
Ca și în cazul PMP, Platforma dă unor lideri PNL posibilitatea de a pleca din PNL fără a demisiona din partid.

Dacă înființa un partid, lui C. P. Tăriceanu îi venea destul de greu să ajungă președintele PNL după căderea lui Crin Antonescu. Golănașii din PSD au nevoie de PNL cel adevărat și nu de un PNL vopsit.