„Primul cuvînt din vocabularul electoral este: Fraților! Al doilea cuvînt este: Hoții!”

Spre finele emisiunii de sîmbătă, 6 iunie 2020, de la Antena 3, Ana Maria Roman m-a invitat să comentez Gîlceava, îndelung mediatizată, dintre Nicușor Dan, candidatul PNL la primăria Bucureștilor și Aurelian Bădulescu, viceprimarul Capitalei.

Nu văzusem pînă atunci succesiunea de trasu-npinsu dintre cei doi.
Grație moderatoarei mi-am putut face o imagine asupra Întîmplării.

Am observat:

1. Surprinzătoarea disponibilitate a doctorului în matematică la Universitatea Paris XIII de a da ghionturi.
2. Aurelian Bădulescu a venit la fața locului chitit să-l provoace pe Nicușor Dan. Unii spun că Nicușor Dan a văzut în împrejurare un moment de cîștig în materie de notorietate. Nu cred că a fost vreun cîștig pentru Nicușor Dan. Imaginea sa publică e cea de politician de tip european, care evită scandalurile moldo-valahe de mahala. Aurelian Bădulescu n-a surprins pe nimeni. A acționat potrivit unei imagini publice deja tradiționale a domniei sale. Nicușor Dan a surprins. Pe mine cel puțin, neplăcut. Pentru că Nicușor Dan a fost și este pentru mine reprezentantul unui altfel de a face politică în România postdecembristă. Prin altfel de a face politică se înțelege și evitarea pe cît posibil a implicării în Scandaluri care fac deliciul presei de cancan.
3. Cei doi n-au ajuns însă la scena de care se plînge Costăchel Gudurău în schița Telegrame a lui Caragiale:
   „Onor. Prim-Ministru
   București.
   Directoru prefecturi locale Raul Grigorașcu insultat grav dumnezeu mami și palme cafiné central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigure. Rugăm anchetați urgent faptu.
   Costăchel Gudurău
   Avocat, aleg. coleg. I, fost deputat.”
   Poate de aceea nici unul dintre ei n-a trimis o telegramă sau, mă rog, un e-mail primului ministru al României Ludovic Orban.

Ana Maria Roman a prefațat filmul cu observația „A început campania electorală!” sugerînd că Gîlceava de la Ghencea se înscrie în tradiția postdecembristă a scandalurilor ca esență a campaniilor electorale. Timpul prea scurt care-mi rămăsese pentru a comenta mai pe larg momentul a făcut să nu pot reaminti ce-am notat în eseul Tradiția democrației gănunoase din volumul Un pesimist la sfîrșit de mileniu despre ce scria presa interbelică în legătură cu alegerile și cu campania electorală.

Citez, profitînd de spațiul generos al site-ului cristoiublog.ro:

„Scrutinul din 1926 a fost organizat de Partidul Poporului al generalului Averescu. Blocul Național-Tărănesc (Partidul Național Român și Partidul Țărănesc) e învins. Oficiosul BNȚ, «Patria», din 20 mai 1926 publică Memoriul opoziției către Rege:

«Noi în lupta electorală nu mai întîlnim în calea noastră adversari politici. Pretutindeni numai armata și jandarmeria duc campania împotriva partidelor noastre – jandarmeria activă, care face parte și ea din oastea țării.

Un ordin îndrăzneț al d-lui general Ștefănescu, comandantul jandarmeriei, ne scoate de sub protecția legilor, ne interzice circulația, propaganda, tipărirea și răspîndirea de manifeste, chiar publicarea listelor de candidați, iar pe alocurea depunerea listelor la tribunal.

Jandarmul este transformat în arbitrul libertăților constituționale și aplicării legii electorale».

Cel din 1932 e organizat de PNȚ, aflat la guvernare. E rîndul opoziției să strige că alegerile se desfășoară aiurea: Octavian Goga scrie în «Universul» din 7 iulie 1932 despre campania electorală:

«Cît privește alegerile libere, eu ce să vă spun? Am verificat personal lucrurile zilele trecute în Romanați. În toate comunele prin care am trecut am fost așteptat în capul satului de bătăuși care mă opreau să intru în sat».

În 1933, vine rîndul PNL să patroneze alegerile. Oficiosul țărănist «Dreptatea» hăulește în 11 decembrie 1933:

«Alegători, păziți urnele împotriva hoților!… După cinci ani de opoziție, în cursul cărora două alegeri generale cinstite, libere și curate păreau a fi îngropat pe veci practicile mizerabile ale trecutului, partidul liberal, revenind la guvern, le reîntronează… O bandă de briganzi politici, furișîndu-se la putere prin conspirație și felonie, vrea să se menție prin violență și furt de urne»”.

„Aceeași presă independentă sesizează sarabanda făgăduielilor electorale. Tudor Teodorescu-Braniște notează în «Curentul» din 7 decembrie 1928:

«Campania electorală! Risipă de făgăduieli și de amenințări, de învinuiri și de apărări, risipă de patimă și descătușare de ură. Dar mai ales o năvalnică revărsare de trivialitate.

Ca întotdeauna, campania electorală este și de data aceasta o supralicitare de demagogie, o întrecere pasionantă în arta înșelătoriei politice. Toate partidele o practică la fel. Nu pentru că așa vor conducătorii partidelor, ci pentru că așa s-au deprins oamenii – candidații, propagandiștii, agenții, toți oamenii».

Zaharia Stancu remarcă, în «Lumea românească» din 1 decembrie 1937, înșelarea maselor în campania electorală:

«În general, conducătorii politici sau aspiranții la conducere sînt optimiști. Masele cărora li se cere sau li se smulge din cînd în cînd votul sînt altfel. Masele își dau o dată cu votul consimțămîntul să fie jupuite cu impozitele cele mai împovorătoare, să fie terorizate, batjocorite și lipsite de cele mai elementare libertăți. Masele nu pot fi optimiste. Ele știu că sînt mereu mințite, că sînt mereu înșelate, că sînt mereu stoarse de vlagă de ceva care poartă numele de guvern».

O asemenea realitate îl face pe Pamfil Șeicaru să remarce amar în «Curentul» din 18 iunie 1932:

«Democrația electorală – s-a spus de atîtea ori – este regimul în care cetățenii ispășesc în calitate de contribuabili greșelile săvîrșite de ei în calitate de alegători. Pînă acum am dormit așa cum ne-am așternut; mîine – ne vom spînzura așa cum singuri ne vom fi ștrangulat».

În aceste condiții, alegerile n-aduc schimbări de guvern, ci înlocuirea unor cohorte de lăcuste cu altele. Prof. univ. Eugen Heroveanu scrie în «Adevărul» din 14 mai 1931:

«Cel ce se înscrie într-un partid politic e condus de interesul său personal de a-și asigura un sprijin în viață, de a-și satisface unele ambițiuni, legitimi sau nu, de a parveni, de a ocupa demnități publice, de a se îmbogăți într-un fel sau altul (…).

– Am venit la putere! e strigătul sincer de ușurare, de satisfacție, de fericire, cu care acesta salută schimbarea de regim (…).

Pentru unul sau pentru altul, el înseamnă: Voi fi numit în slujbă; sau voi putea asigura întreprinderile mele; sau voi fi deputat; sau încă voi fi ministru, în fine.

Iată ce sînt partidele noastre».

1. Batzaria constată cu amărăciunea în «Adevărul» din 21 iunie 1932:

«O schimbare de guvern – de orișicare guvern român – poate fi asemuită unei furtuni care produce o adîncă răsturnare în toate ramurile de administrație și în toate domeniile de activitate a statului și particularilor.

Trîntește la pămînt sute și mii de oameni, prăvălindu-i din situații dătătoare de vază, de autoritate și de frumoase avantagii materiale, iar în locul lor ridică tot atîția alții, cari pînă atunci aveau toate motivele să privească viața ca un adevărat calvar (…).

Asta înseamnă la noi o schimbare de guvern – repetăm oricare ar fi guvernul. Aceasta e tradiția».

Bătălia electorală e nu numai o confruntare între făgăduieli deșarte, demagogice răsunătoare și bîte administrate reciproc, dar și o întrecere între etichetările cele mai absurde. Beligeranții se acuză reciproc de hoție. Iată ce notează Geo Bogza în «Lumea românească» din 19 decembrie 1937:

«Primul cuvînt din vocabularul electoral este: Fraților. Al doilea cuvînt este: Hoții (…). Frații sînt întotdeauna oamenii din fața candidatului cărora li se adresează acesta. Hoții sînt oamenii partidului advers care au nenorocit țara sau ar nenoroci-o dacă ar mai veni la putere (…).

Și din campanie electorală în campanie electorală, din Frați în Hoți și din Hoți în Frați, viața românului trece».

Se practică pe scară largă acuzațiile cele mai absurde. Liberalii nu obosesc a-i denunța pe țărăniști ca fiind agenți ai Moscovei. Oficiosul PNL din 9 mai 1926 strigă:

«Țărăniștii de azi n-au încredere în însușirile strămoșești ale țărănimii, nici în viitorul neamului. Ei nu văd mîntuirea în noi înșine, ci în pomană. Cînd vor să ia cuvînt politic și îndrumare se întorc cu ochii spre Moscova, spre bolșevici, iar cînd vor să dea dezlegări nevoilor neamului cerșesc bani peste hotare. Fac o politică de pomanagii. Țărăniștii sînt întocmai ca boierii de altădată care nu vedeau dezrobirea țării decît în mila consulului rusesc sau a bancherului de la Viena».

Țărăniștii îi acuză pe liberali de exploatatori. «Manifestul țărăniștilor către Ardeleni», reprodus în «Dimineața» din 10 aprilie 1926 pare a fi redactat de comuniști:

«În țara noastră nu e loc decît pentru două partide politice principale, reprezentînd cele două pături – burghezia și țărănimea, partidul liberal, de-o parte, și partidul țărănesc, de cealaltă parte.

Partidul liberal se reazimă pe burghezie, îndeosbi pe aceea născută din exploatarea bugetului statului și avuției naționale. Puterea sa stă în monopolizarea așezămintelor financiare și economice și în special în stăpînirea exclusivă asupra Băncii Naționale.

Năzuința acestui partid, care confundă interesele sale cu interesele statului, este să subjuge statul băncilor, sub pretextul primejdiei înstrăinărilor.

Metoda sa de guvernare este pumnul și baioneta.

Partidul țărănesc se reazimă pe țărănimea producătoare și în genere pe toate clasele producătoare și muncitorești și urmărește dezrobirea lor economică, fie prin mijlocul cooperativelor, fie prin lupta contra monopolizării așezămintelor financiare.

Metoda sa este guvernamentarea prin legalitate, prin întronarea regimului constituțional și parlamentar»”.