Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (III) | Pustiu – acesta e numele tău, Calea Victoriei!

Marţea Mare din Săptămâna Patimilor, numită şi Marţea Seacă, este ziua dedicată predicii de pe Muntele Măslinilor, când Iisus a anticipat distrugerea marelui Templu, dar şi patimile prin care va trece.

Cu această imagine, a unei lumi distruse, ferecată în case, unii gata să-și asume patimile, am plecat din casă. A fost o dimineață urâtă, nici soarele nu cuteza să-și arunce razele pe pământ. Stătea pitit după un nor și se făcea nevăzut rapid.

Supăratul din tramvai

În tramvai, un tip drogat, străin, se certa cu el însuși, apoi ne-a luat la rând, pe toți cei 4 călători. Vorbea sârba sau o limbă slavă, nu am înțeles nimic decât că era foarte supărat.
Este foarte neplăcut să mergi cu tramvaiul aproape gol, aproape sare de pe șine, face un zgomot asurzitor și te zguduie de-ți sar ochelarii.

Am coborât la Piața Victoriei. De cu seară mi-am propus să merg pe Calea Victoriei, să ajung la Biblioteca Academiei și să fac câteva filmări pentru domnul Cristoiu. În al doilea rând, mi-am amintit de spectacolele care aveau loc în fiecare an pe Calea Victoriei, am crezut că rememorând acele zile mă voi remonta. Nu s-a întâmplat, dimpotrivă.

La Spring Time era plin de afișe care anunțau că livrează mâncare acasă și fac o reducere substanțială pentru cadre medicale, armată, poliție și jandarmerie.
Apoi, am dat de un Starbucks unde se servea la geam. Zilele trecute am văzut multă disperare în mesajele postate pe Facebook de unii, că ar da orice pentru o cafea de la cafeneaua asta. Cred că e dependență, mie nu mi se pare grozavă. Mă rog, e o fiță, toți avem dependențele noastre. Dacă îi ajută această știre, să le fie de bine.
Tot pe acolo, am ridicat privirea și am văzut zeci de afișe de închiriere a spațiilor. Viitorul nu sună deloc bine, mi-am zis.

Când arta nu mai vorbește

Am pornit la pas pe Calea Victoriei. Pe acolo pe unde, în perioada asta, erau întinse tarabe, era forfotă, erau mimi și actori pe picioroange, erau ispite la tot pasul, acum era pustiu. Niciodată, de câte ori am ieșit, nu am simțit pustiul așa cum m-a secerat acum. Am închis ochii și mi-am imaginat o trăsură cu o domniță care îndemna grăbită: „La bulivar, birjar, la bulivar!”. Am deschis ochii, nu era nici trăsură, nici domniță, nici birjar. Eram doar eu pe o cale atât de pustie, încât îmi era că drumul va fi nesfârșit.

La Casa Filipescu-Cesianu am văzut porțile larg deschise și am intrat. Am dat un ocol prin grădină, am studiat fiecare bust, sunt așezate în cerc, apoi m-am dus să-l salut pe George Enescu. Am fost inspirată că am făcut asta. Acolo, lângă genialul Enescu, parcă am auzit câteva acorduri din Rapsodia Română și m-am mai înviorat. Nu pentru mult timp deoarece am dat cu ochii de pământul crăpat și mi-am amintit de poveștile mamei de foametea din 1947. Era copilă, dar mereu spunea că pământul era atât de uscat încât îi intra piciorul între crăpături. Evident, m-am gândit la previziunile sumbre legate de foametea care urmează. Privirea mi-a căzut pe o statuie cu gura căscată și mi-am zis: Normal, de foame. Apoi am văzut că este simbolul victoriei. Nu mi s-a părut deloc a fi, dar cine știe la ce s-o fi gândit artistul.

Am ieșit și am dat cu ochii de primul om, o doamnă în roșu care fotografia și ea pustiul. A luat distanță socială, că eu eram cu mască. Am mai făcut câteva fotografii, inclusiv un bloc drapat în zdrențe negre și am ajuns la Biblioteca Academiei Române. Spre bucuria mea, porțile erau deschise. Aici era altă viață; mult verde, vrăbiile se zbenguiau prin copaci și ciripeau de mama focului. În stânga, o arteziană făcea ca aerul să fie mai aspru, dar curat. Am șezut pe banca din fața clădirii, acolo unde așteptam să se facă ora 11 să vorbesc cu domnul Cristoiu. Din subsol a bătut cineva în geam, era o doamnă cu mască. Mi-a făcut semn că este închis, i-am răspuns, tot prin semne, că văd. A dat dezolată din umeri.

La Muzeul Colecțiilor de Artă, porțile erau ferecate. Pe un afiș scria că muzeul este închis până în 31 martie, probabil nimeni nu a mai trecut pe acolo să modifice.

Abandonul mireselor

Am intrat în zona comercială pe de Calea Victoriei. În vitrina unui magazin cu rochii de mireasă era un anunț că vând măști.
O doamnă și un domn stăteau afară. Cum erau primii oameni cu care puteam socializa, ne-am pus la o poveste. „Faliment scrie pe noi”, a spus domnul. L-am întrebat dacă vin mirese. „Vin, doamnă, vin să-și retragă comanda. Una a zis că face nunta, dar la opt oameni, câți au voie să participe, ea poate merge și în trening, nu-și ia rochie de 2000 de euro. Vor înapoi banii de avans, noi nu avem, se supără. Mare încurcătură s-a făcut”. „Dar măștile merg?” l-am întrebat. „ Merg, dar cât poți câștiga din măști?” Am aflat că o mască e 20 de lei și am vrut să-i spun că eu am luat-o cu 9 lei. Dar m-am gândit că e preț de Calea Victoriei și că obrazul subțire cu cheltuială se ține.

La frizeria copiilor din Amzei am remarcat că micuții sunt îndemnați să se tundă singuri cu foarfeca de hârtie. Asta, cu tunsul, e o mare problemă.
La Romană au apărut cerșetorii. La Mc Donald’s stăteau la coadă o mulțime de furnizori de la Glovo, Panda și Uber Eats.
Vai, și iar mi-am amintit de foamete. Nu știu de ce am fixul ăsta, bănuiesc că din grijă pentru cei dragi.

Naturii nu-i lipsesc oamenii

Am coborât la metrou, să merg în Herăstrău. Eram două persoane în vagon.
Normal, parcul era închis. Mi-am amintit de o întâmplare petrecută chiar acolo, la intrarea dinspre Aviatorilor, pe care o voi reda la final și care pe mine m-a amuzat. Și atunci și acum, când am revăzut scena.

Am luat-o către Arcul de Triumf. Pe lângă gardul parcului era o iarbă atât de verde încât îți venea să o mănânci cu ochii. O tundeau niște muncitori care se așezaseră să mănânce. Bieții de ei! Mâncau de pe ziar și parcă nu-i bucura nimic, nici verdele copacilor, nici ciripitul păsărilor. Am vrut să le spun că se pot considera norocoși, că ei au voie să intre în parc. Aș fi vrut tare mult să ajung la Grădina Japoneză. Vedeam cireșii, o explozie de flori roz, într-o mare de verde.

La intrarea de la Arcul de Triumf era un paznic imposibil de înduplecat, că l-am rugat să mă lase să intru doar cât să fac o poză. Din parc a ieșit un domn cu un câine și după ce a plecat l-am întrebat de ce el a avut voie să intre. „Domnul e de la primărie, a fost să verifice ceva”. „Cu câinele?” „Păi, da, cu o ocazie l-a scos și pe el”. La jeep-ul în care s-a urcat domnul, pot doar să bănuiesc că a rezolvat plimbarea cu bani. Sau cu o legitimație.

La Arcul de Triumf stăteau echipajele în formula consacrată: armată, poliție și jandarmi.
Am rămas o vreme pe trotuar și am studiat plăcerea voluptoasă a naturii. „Poate îi e mai bine așa, fără noi, oamenii”, mi-am spus.

Și la Mănăstirea Cașin era închis. Am trecut, spre Domenii, exact prin locul în care am fost atacată și tâlhărită. Am constatat că nu mai îmi este teamă.
Și acum, întâmplarea de acum doi ani, când în parcul Herăstrău era Târgul de Paște, când nu puteai să arunci un ac de atâtea bunătăți.

Tragicomedie cu tineri tătici

Am fost la târgul din Herăstrău și la ieșire, spre Aviatorilor, m-am așezat pe o bancă. Imediat au ajuns și doi tătici tineri cu cărucioarele și s-au așezat pe banca de alături.

— Unde-s?
— Cine?
— Soțiile noastre.
— Sunt mai în spate, vin.

După vreo 5 minute în care cei doi erau cu ochii ba pe copii, ba pe mulțimea din parc:
— Nu mai vin, a spus unul dintre ei.
— Vin, unde să se ducă?

Un bebeluș avea o lună și celălalt 4 luni. Cel de o lună a început să plângă, pe celălalt îl amăgea tăticul cu o jucărie. Cel mic plângea tot mai rău și mai că-l urma și celălalt. Tăticii făceau diverse scamatorii să-i liniștească.

Vine o doamnă din Marumureș, îmbrăcată tradițional, încălțată cu opinci, care căra în spate și pe brațe diverse țesături. M-a întrebat dacă vreau, apoi s-a oprit să se uite la tătici.

— Apăi, bag de samă că dumneavoastră nu vă stă acum capu’ la lipideie, le-a spus ea surâzând toată, de-i plezneau obrajii netezi și roșii.
— Nu, nu ne interesează, a spus tăticul copilului mai mare.

Femeia s-a uitat în cărucior și a constatat:
— Domnule dragă, apăi i-o hi foame!
— Cred că da.
— Păi, dă-i de mâncare!
— De unde să-i dau? Să vină mama lui. Și a luat copilul în brațe.
— Vai, domnule dragă, apăi nu-l țâne în sus că-i pre mic și-i fug ochii peste cap. Ș-apăi lasă-l să plângă, că de-aghie face plămâni.

Femeia, care nu făcea pe ocoșa, chiar voia să fie utilă, a înțeles că nu e cazul să insiste. În timp ce pleca a zis, mai mult pentru ea:
— Apăi, io șepte prunci am crescut. Șî-i ducem cu mine pe hotar, șî-i punem la capătul rândului șî când trecem pe acolo le dădem țâță. Șî tâț’ îs ca bradu.

Unul dintre tătici:
— Eu o sun, să văd unde sunt.

Telefonul femeii suna în geanta agățată de cărucior.
Celălalt caută în geantă și găsește și el telefonul soției. Bebelușul mic plângea de mama focului, cel mai mare mai mârâia și el. Tăticul lui a decis:
— Eu mă duc să le caut. Și s-a întors spre mine: Doamnă, vă rog, dacă plânge, arătați-i jucăria asta.
Nu a făcut 10 pași că bebelușul a început să plângă. Cu „mac, mac” și „oac, oac”, precum și alte onomatopee, l-am făcut să zâmbească.

Tăticul s-a întors repede și a zis că nu le mai caută, că poate ele merg pe o parte și el pe alta. Îi sună telefonul, se uită la el, spune că nu cunoaște numărul și nu răspunde. Imediat îi sună și celuilalt. El răspunde. Am dedus că erau mămicile cărora le-a spus că sunt la ieșire. A mai trecut ceva timp, mult, și bărbații erau deja panicați, copilașul cel mic plângea întruna. Iar îi sună telefonul. Răspunde:
— Cum, la care ieșire? Păi, încotro ne îndreptam? Ce naiba căutați la Arcul de Triumf? Suntem la Aviatorilor, urlă omul disperat.
Închide și spune:
— Ia uite ce fac! S-au dus la cealaltă ieșire. Cer telefoane de la oameni să ne sune. De ce nu și-au luat telefoanele, că de-aia le zice mobile?

După un timp, unul sare:
— Uite că vin! Dar uite cum vin! Zici că-s pe ChampsÉlysées.

Cum au ajuns, bărbații au început să le reproșeze că s-au rătăcit de ei și că au umblat haihui prin târg.
Femeile, cu un pas în spate, își dădeau coate. Am dedus că intenționat au făcut-o.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii