Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (IX) | Duminica Tomii, când s-au amestecat cele sfinte cu păcatele

În popor există credinţa că, odată cu Învierea lui Isus Cristos, se deschid porţile raiului pentru sufletele păcătoşilor reţinute în iad, de la Adam şi până la cea de-a doua venire a Mântuitorului. Uşile raiului rămân deschise până în Duminica Tomii. Când, credincioșii îi pomenesc pe cei trecuți în neființă. Multă lume a vrut să meargă în cimitire, însă acestea au fost păzite cu strășnicie de trupe de militari, poliție și jandarmi. Asta cu păzitul cimitirelor, „și la intrare și la ieșire”, face parte, mai degrabă, dintr-un scheci decât dintr-o ordonanță militară. Câți oameni se pot duce la un mormânt, că doar nu-i nuntă să mergi cu alai? Aia cu ieșitul are o logică. Domnul Vela, credincios cum îl știm, sigur crede în Înviere și și-o fi zis că are destul de furcă cu viii, nu mai are nevoie de complicații și cu înviații.

Magazinul ambulant în tramvai

Duminică dimineața mi-am făcut traseul pentru declarație și am inclus și un cimitir. Unde nu am mai ajuns.
Am luat un tramvai. La prima stație a urcat vânzătoare ambulantă. Evident, s-au reprofilat și ei și vând măști și dezinfectanți. Masca, 5 lei, „dar negociem”, iar dezinfectanți avea din toate gamele, inclusiv Mona. În tramvai eram eu și o mamă cu fetița. Femeia se făcea praf și pulbere că nu are bilet și se consulta cu fetița: „Hai să coborâm la Domenii, poate e deschis la bilete”, a spus doamna. Vânzătoarea, pentru că nu a avut spor deloc, a privit-o ca pe o fraieră și i-a spus: „Stați liniștită, doamnă, nu vine niciun control. Păi, și dacă ar veni, nu au voie să vă atingă cartela. Stați liniștită!”. „Eu știu? Să nu ne mai amendeze și ăștia”. „Garantez eu că nu vin, stați liniștită”. Fetița a privit-o rugător și la Domenii i-a spus: „Hai să coborâm, mami, să nu avem probleme”. Și așa au făcut. Vânzătoarea a dat din cap. „Ce oameni corecți! Da-s fraieri. Unde să ajungi cu cinstea?”, a zis pentru ea, apoi s-a întors spre mine: „Nu-i așa, doamnă?”. Am aprobat-o și am întrebat-o de marfă. „Nu cumpără nimeni, e mai eftină decât la magazine și e ca aia. Numa că ăia e hoți, doamnă, și pune adaos mare, că e disperată lumea. Ăia nu e corecți ca doamna care se temea că nu are bilet, ascultați la mine”, mi-a explicat ea.

Catolicii și rugăciunile lor concrete

Am coborât și m-am îndreptat spre Aviatorilor. În jurul parcului Kiseleff era multă lume. Părinți, copii, tineri se plimbau prin jurul parcului. Privit de departe, imaginea era foarte ciudată, părea o horă uriașă.

Pe alee, în stânga, unde este biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a Institutului de Endocrinologie Parhon, erau vreo cinci mașini de poliție. Decât să-mi fac de lucru cu ei, m-am dus mai bine la Biserica Franceză „Sacré Cœur”, unde era deschis.

Ce mi-a plăcut acolo a fost că la avizier au pus o rugăciune pentru Isus Cristos. Oamenii ăștia sunt foarte pragmatici, nu au făcut o rugăciune în general, ci au precizat concret ce doresc. În ceea ce-i privește pe conducătorii națiunilor, catolicii sunt expliciți: vor ca Domnul să-i ajute să aibă capacitate de acțiune, preocupare adevărată pentru binele popoarelor, înțelepciune și să se agite pentru pace. Mi-am făcut și eu o cruce largă și am zis: „Doamne, Iohannis e cam de acest rit, te rog să-l incluzi în rugăciunile catolice!”.
Când m-am întors, mașinile de poliție erau tot acolo și-mi pare rău că nu m-am dus, voi explica mai târziu de ce.

În Modrogan s-a pus bariera

Am zis să intru pe Aleea Modrogan, să văd dacă e picior de liberal pe acolo. Poarta era larg deschisă, dar bariera pusă. Portarul discuta cu cel care păzea Ambasada Emiratelor.
Am trecut pe lângă palatul lui Becali. Se pare că nu mai trece pe acolo deoarece au dispărut cei care ședeau zilnic să-l aștepte în speranța că le aruncă un bănuț.
O mulțime de oameni se plimbau pe acolo, erau și foarte mulți copii. Puțini purtau mască. Se bucurau de flori, de verdeață, suflau puful păpădiilor. Era ca în viața normală.

Și am ajuns în Piața Victoriei. Acolo era un trafic infernal, toată lumea mergea către ieșire. De obicei, înainte de criză, duminica, pe vremea asta, era pustiu, abia spre seară începeau să vină bucureștenii de la munte. Știți, acele știri cu reporterii care explicau cum se stă bară la bară. Până în Romană m-am întâlnit, pe trotuar, doar cu jandarmii care păzesc ambasadele. Am trecut pe Calea Victoriei. La Biserica Albă urma să aibă loc un botez. Afară așteptau părinții, nașii și o doamnă, una dintre bunici, bănuiesc. Toți erau abătuți, m-am gândit că poate copilul o fi bolnav și de aceea fac botezul.

Întâlnirea amanților

Spre bucuria mea, parcul din fața Ateneului era deschis. Și acolo era lume, dar nu multă. Mi-a atras atenția un cuplu. El, mai în vârstă, ea tânără și frumoasă. Erau încolăciți. M-am așezat pe o bancă lângă ei. „Doamne, ce dor mi-a fost de tine, nu credeam că te mai văd vreodată”, i-a spus el destul de tare, se vedea că e fericit și puțin îi păsa de ceilalți. Vorbeam la telefon cu maestrul Cristoiu când a venit o familie cu un copil mic, 2-3 ani, care făcea o criză de isterie. Mama era mai calmă și-l lăsa să se tăvălească pe jos, iar tatăl și-a pus mâinile în cap: „Te rog potolește-l! Unii vorbesc la telefon, alții se drăgostesc. Tu nu-l vezi ce face?”. „Lasă-l, dragă, că e copil!”, a spus mama. El i-a lăsat baltă și, nervos, a plecat pe partea cealaltă și s-a așezat pe o bancă. Copilul, țuști la îndrăgostiți. S-a oprit în fața băncii și se uita la ei. Ăia s-au descolăcit de jenă. „Ești ulât!”, i-a spus copilul bărbatului, după care s-a întors și, fără să mai plângă, s-a îndreptat către locul unde era tatăl. Femeia care era cu el, amantă, am dedus eu, i-a spus: „Nu-l băga în seamă, iubi, e un copil. Eu te iubesc așa cum ești”. Bărbatul părea destul de avut.

Lansare în afaceri

Ies din parc, că aveam de mers într-un loc, vă voi povesti imediat. După colț dau de o tânără superbă, machiată, bronzată. Foarte aranjată. Vorbea la telefon. M-am oprit și m-am prefăcut că sunt ocupată de altceva. Între felul cum arată și limbaj era o diferență șocantă. „Fată, eu i-am spus lui Jan: Mâncu-ți p..ta, nu știu cum faci, dar mie îmi găsești client. Îmi bag p…în virusul și-n carantina lor, că eu nu mai am bani. Și-i zic: Bine, mă Jane, tu stai liniștit, pe p.. ta, cu nevasta și copiii, pentru că eu, cu p… mea ți-am băgat euroi fără număr în buzunar și tu mă lași să mor de foame? (face o pauză, asculta) Da, fată, așa i-am zis, că nu se mai poate. Am stat o lună, dă-o dracului, cât să mai stau. Și ce crezi? Mi-a găsit Jănelu client. A zis că clienți ar fi, dar nu are unde, că-s închise toate. Păi, fată, când deschid ăștia, tu știi ce fac eu? Fac cuib, fată. (ascultă) Fac eu cumva rost de bani. Ce zici, te bagi? Fată, să-ți iei gândul de afară, nu mai pupăm noi, trebuie să ne descurcăm în țară. (ascultă) Da, fată, hai, pa. Sper să vină fraierul ăsta. Vorbim de afacere, da?”.

Întâlnire cu istoria

Trag o linie groasă pentru a trece la următorul popas. În 26 aprilie 1992, Regele Mihai venea pentru prima dată în România după un lung exil. Era de Paști. A fost la slujbă la mănăstirea Putna, apoi a venit în București. A fost la Biserica Sfântu Gheorghe şi în Piaţa Universităţii, iar discursul l-a rostit de la balconul hotelului Continental. A fost însoțit de Regina Ana și de principesa Margareta, iar de la acel balcon l-a prezentat pe nepotul său, principele Nicolae. Acum nu mai este principe, regele i-a retras titlul regal.

Atunci au ieșit în stradă un milion de oameni. Am ajuns în fața hotelului Continental. Era închis, nu era nimeni. Nici pe trotuar, nici pe stradă. M-am așezat pe o piatră din fața hotelului și am retrăit prima și singura mea întâlnire cu regele și regina.

În acea perioadă, înainte de 2000, eram apropiată de un grup de intelectuali țărăniști din Târgu Mureș. Cu sufletul am rămas tot lângă ei, chiar dacă unii nu mai sunt, a fost un prilej să cunosc politicieni drepți. Printre ei era și prof. Cornel Sigmirean, cu care păstrez legătura și căruia îi sunt extrem de recunoscătoare. În 1998, când a revenit regele în țară m-au luat cu ei la Lunca, la granița dintre județele Mureș și Bistrița-Năsăud. În jurul orei 11, alături de Regina Ana, Regele Mihai a intrat în județ. Erau mulți monarhiști și simpatizanți veniți din Târgu Mureș, dar ieșiseră și mulți localnici. Cred că era toamnă, că era destul de rece. Lângă mine stătea o femeie mai în vârstă, o țărancă. Când a coborât Regele din mașină și-a pus colțul broboadei la gură și a exclamat: „Maiestate!”, apoi a început să plângă. Am întrebat-o de ce are asemenea emoții și mi-a spus: „Toată viața asta am dorit, să-l văd pe Regele meu întors în țară. Acum pot muri liniștită”.

A intrat în biserica din Lunca, iar în Reghin l-a vizitat pe cardinalul Todea. Apoi ne-am dus în Sovata, prin Beica și Chiheru, și ultimul popas a fost în Sighișoara, unde, la Daneș, s-a dat un dineu în cinstea lui. Eu am umblat toată ziua cu reportofonul în mână. Nici nu am știut că m-a observat Regina, dar la un moment dat a venit ea la mine și mi-a spus în franceză: „Dacă vreți să vorbiți cu Regele, vă duc la el”. M-a prins de mână și m-a dus. Nici nu știu ce l-am întrebat, dar sper că acea casetă se află undeva, între miile pe care le-am strâns de-a lungul anilor. M-a topit blândețea lui. „Majestate, aici nu mai e nimeni”, am spus și m-am ridicat de pe piatră.

În unele zile ești statuie, în altele ești porumbel

În drum către Biserica Sfântu Gheorghe m-a obsedat ceva ce mi-a spus maestrul Cristoiu. Când i-am povestit faza cu polițiștii, că i-am ocolit, mi-a zis că a observat că mi-e frică de ei. Frică? Mie? Ca noroc, la Universitate, unde era afișat un banner pe care l-am fotografiat, unul dintre polițiștii care stau acolo se retrăsese și mânca ceva. Mai precis, covrigi. L-am rugat să se dea puțin într-o parte, să nu intre în cadru. După ce am terminat, m-a întrebat: „Sunteți jurnalistă?” „Da, se vede?”, i-am răspuns eu zâmbind. „Cunoaștem și noi omul, doamnă”. E bine de știut, așa îmi explic de ce nu m-a oprit niciunul până acum deși mă bag peste tot și fac fotografii cu duiumul. În afară de ăia trei de la Cantacuzino, dar ei nu erau polițiști.

La Biserica Sfântul Gheorghe era închis, desigur. Exact acum 28 de ani, tot într-o duminică, în 26 aprilie, când a venit Regele, erau pline străzile de oameni. M-am urcat pe gard și m-am uitat la falnicul Brâncoveanu. „E foarte nasol pe la noi, să știi”, i-am spus voievodului. În jurul meu s-a adunat o armată de porumbei. Tot trotuarul este plin de găinaț. „Pe la noi așa merge acum în unele zile ești statuie, în altele ești porumbel”, i-am explicat lui voievodului.

Puțin mai încolo am găsit un afiș: „Ce mai faci străine?”. Obligați să ne distanțăm, nu doar fizic, într-o bună zi ne vom trezi că așa vom întreba și noi.