Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XII) | Cu cât ne dorim mai mult să vedem luminița, cu atât se face mai întuneric

Știu că mersul lumii nu depinde de mine și că nici nu pot face mai nimic să fie mai bine, dar eu în fiecare dimineață mă perpelesc de grijă. Nu mor de foame și cred că nici nu voi muri atâta timp cât pot munci. Orice. De când s-a anunțat, pe bune, criza eu am avut îngrijorări legate de consecințele economice. Nu sunt deloc de acord cu cei că spun, cu nonșalanță, că dacă întreruperea activității timp de două luni ne va da peste cap, înseamnă că nu suntem pregătiți. Eu văd totul ca pe un joc de popice: cădere în lanț. Și aici vorbesc de oamenii obișnuiți, nu de cei bogați care au acumulat pentru trei generații.

Telemunca, soluția viitorului

Într-o dimineață am citit o știre cum că Bucureștiul este numărul unu în topul orașelor cu cele mai bune condiții pentru telemuncă, urmat de trei orașe americane, Houston, Las Vegas și Atlanta. Raportul a fost întocmit în funcție de: viteza medie de internet; disponibilitatea firmelor de livrare a alimentelor; numărul de locuri de muncă la distanță disponibile; costul unui laptop în orașul respectiv; costul vieții în general.

Bun. Din punctul meu de vedere, ăsta e un clasament pentru a arăta cât de sociopați suntem. Cât am fost corespondent la Evenimentul zilei, din 1993, am tânjit să lucrez într-o redacție. Desigur, nu stăteam în casă, dar voiam să fiu între oameni. Apoi, când am ajuns să lucrez și într-o redacție, cu toate certurile și asperitățile dintre noi, am fost mai mulțumită și am dat mai mult randament.

Telemunca e visul patronilor. Nu mai plătesc chirii, apă, curent și își bagă banii în buzunar. Desigur, și angajații își spun că fac economii, că nu mai fac cheltuieli cu transportul și că pot sta și în pijama. Însă, eu tare curioasă aș fi de un studiu, făcut pe bune, asupra psihicului acestora. Poate că acesta va fi viitorul și acum are sens și înțeleg mai bine repetiția pentru „distanța socială”.

Pe mine mă întristează topurile astea în care suntem primii la supunere. Așa cum am fost și cu metodologia pentru obținerea de fonduri europene, când am plusat la condițiile generale puse de Comisia Europeană și am făcut din accesarea banilor europeni un chin de nedescris. Nici nu mă mir, suntem poporul care am inventat expresia „capul plecat sabia nu-l taie”.

Spectacolul păsărilor

Am făcut această lungă introducere în încercarea de a vă explica de ce ieri dimineață, când mi-am amintit de treaba asta cu „fruntași în telemuncă”, m-a lovit o lehamite cumplită. Am ieșit din casă cu gândul că azi nu voi fi capabilă să scriu ceva.

Aș fi vrut să merg într-un parc și să stau, dar toate parcurile sunt închise. Am ajuns pe Calea Victoriei și am intrat la Biblioteca Academiei. Sunt doar câteva locuri în oraș unde poți sta liniștit și le-am cam dibuit. M-am așezat pe o bancă. Și ce spectacol a urmat. Până ieri, eu nu am ascultat niciodată păsările, le-am auzit, dar nu le-am ascultat. Sunt convinsă că specialiștii care se ocupă de asta știu mult mai multe despre ciripit, dar eu am fost fascinată să le descopăr limbajul. Erau glasuri ascuțite sau grave, tonalități mai joase sau ridicate, cert este că nu era haos, se ascultau una pe alta și-și răspundeau. Chiar dacă risc să par sărită, la un moment dat mi-am pus întrebarea: Oare despre ce vorbesc păsările?

Am căutat pe internet și am aflat că în Africa există o specie de păsări care comunică cu oamenii.
Ora aceea, cât am stat acolo, a fost foarte relaxantă și mi-a revenit cheful. Dar am dat de porumbei la Universitate. Eu nu știu dacă a remarcat cineva cât de mult s-au înmulțit porumbeii în perioada de carantină și cât de mult au cucerit teritoriile oamenilor. Chiar sunt contrariați când îi deranjezi.

Cărți și bârfe

Pe Magheru am găsit o librărie, a CLB, deschisă și am intrat. Două doamne făceau pachete. Mi-au spus că nu e deschis, ele doar pregătesc coletele pentru comenzi. Am aflat că oamenii comandă mai mult jucării, jocuri și cărți pentru copii. Și cărți de citit, dar mai rar. Din discuție am dedus că sunt destul de îngrijorate de ce va fi în viitor, dar „vom trăi și vom vedea”.

În față la o Agenția de Plăți de pe Magheru stăteau de vorba o agentă de pază și șoferul. Femeia povestea că s-a îngrășat, el se plângea de funcționare, că trebuie să le care cu mașina și că sunt „mai ceva ca directorii”. Și așa a început bârfa. Dacă ar ști ăia de acolo cât sunt de disprețuiți de cei care le zâmbesc frumos și le deschid portiera!

Fetița de pe tractor

Am ajuns într-o stație și am zis că plec cu primul autobuz, oriunde m-ar duce. A venit un 381. Ticsit. Am luat-o ca pe un semn că nu trebuie să-l iau și am așteptat altul. Care a fost tot 381, dar aproape gol. Am coborât la Parcul Tineretului. Pe băncile din jurul parcului și pe trotuar era plin de lume, de părinți cu copii, de oameni care alergau. Două tinere, una tatuată toată, erau cu câinii și dezbăteau discursul lui Iohannis despre furatul Ardealului. Îl ascultasem și eu. Pe mine m-a amuzat, președintele, a fost pe-ni-bil, ca să respect fonetica lui. Dar am fost curioasă să ascult cum percepe poporul această ieșire. Cea tatuată credea că este o diversiune, cealaltă descria cu exactitate, pas cu pas, cum vor lua ungurii Ardealul și cum ea va trebui să învețe limba maghiară să poată trăi în București, că „tu ce crezi, se vor opri acolo? Vor vrea toată România”. Tatuata se chinuia să-i explice, logic, că populația Ungariei este mai mică decât a României și că nu i-ar ajuta cu nimic. Cealaltă nu renunța la teoria ei și spunea că va fi război.

Cum stăteam și mă uitam în parc, să nu se prindă că ascult discuția lor, am observat un tractor mic care cosea iarba. Pe tractor era un bărbat care ținea în brațe o fetiță. Am scos telefonul să fac o poză, omul s-a oprit repede și fetița a fugit după un copac. Omul s-a apropiat de gard și mi-a spus: „Doamnă, vă rog nu ne faceți rău, am scos-o și eu din casă că nu are unde merge. E copil și s-a săturat de stat în casă”. I-am spus că șterg fotografia, să nu-și facă probleme. Cele două tinere au auzit discuția și au schimbat subiectul. „Chiar, săracii copii, să stea atâta închiși în casă!”, a spus cea care credea că ungurii fură Ardealul. „Eu ce-ți spun, că se fac tot felul de diversiuni să ne prostească”, a replicat tatuata.
Fetița a ieșit de după copac, la chemarea tatălui și s-a dus spășită la el. Am plecat rapid, să-i las bucuria neatinsă. În urma mea a rămas un miros de iarbă crudă.

Nu aud, nu văd, nu-i interesează

Mai încolo am dat peste doi bărbați tineri, unul cu un buchet de lalele lângă el. Cu ei nu a fost chip să leg o discuție. E bine că e izolare, nu-i deranjează dacă se prelungește, nu le e frică de virus, își fac planuri de vacanță, guvernul ia decizii bune, nu le e teamă de foamete. Nu păreau drogați. I-am întrebat de treaba cu Ardealul. „Nu ne interesează politica”, mi-a spus unul și mi-a dat de înțeles că discuția s-a încheiat.

Copii lipiți de gard

Am ajuns în Orășelul Copiilor, unde am dat peste doi agenți de pază de la ADP. Am aflat că în 30, adică azi, e ultima lor zi de muncă, că parcul va fi păzit de Poliția Locală. Unul, am aflat apoi că a fost subofițer, părea mai deschis la discuții, dar mai întâi a vrut să arate că el este autoritatea. Și m-a legitimat. Când a vrut să-mi ia legitimația din mână l-am oprit. „Uitați-vă așa, nu aveți voie să o atingeți”. „Aveți dreptate”, a cedat el. I-am întrebat dacă vin părinți cu copii și mi-au spus că mai vin. „Chiar mai devreme a fost o doamnă cu un copil, unul, săracul, cu handicap. L-a adus doar să se convingă că e închis parcul. Mi-a fost milă de ei, dar ce să le fac, ordinu-i ordin. Păi, vă dați seama ce ar fi dacă ar veni toți cu copiii aici?”, a spus fostul subofițer. „Ce ar fi?” „Ar fi dezastru, doamnă, ce să fie?”. L-am întrebat dacă intră în șomaj sau ce va face. „Nu, ne dă la salubritate. Dar cum să merg eu la salubritate? Am și eu prestanța mea, am vecini, ar fi o rușine. Mă descurc, ca tot românul, am aranjat”.

A intrat în parc un bărbat mai tânăr, se pare că erau colegi. Au discutat puțin despre ultima zi, apoi cel tânăr a zis râzând: „Vă place ce au băgat-o iar ăștia cu Ardealul? Prosteală pe față, nu mai știu ce să facă”. Ceilalți doi au dat din cap, dar nu a aprobare, mai degrabă un semn că noi ne vedem de treaba noastră. În fața parcului erau mai mulți părinți cu copii care se jucau pe lângă gard. „Cât de milă mi-e de ei! Deciziile astea proaste le iau niște oameni care sigur nu au copii”, a spus un bărbat.

Hoața de pâine, o fostă profesoară

Am trecut pe partea cealaltă la un supermarket să-mi iau o apă. M-am tot ținut să nu beau, dar chiar nu mai puteam de sete. La casă, în fața mea, era o doamnă în vârstă. Mi-a amintit de o fostă profesoară de-ale mele. Distinsă, aranjată, slăbuță, puțin aplecată de spate, cu părul strâns într-un coc mic, cu ochelari. În mână avea o plasă și pe bandă a pus două pateuri, niște roșii, și o napolitană. A întins, cu mâna tremurând ușor, 10 lei și 80 de bani, pe care-i ținea în mână. Și-a pus produsele în plasă și când să iasă a venit agentul și i-a cerut să vadă plasa. A scos din ea o pungă cu pâine feliată și a întrebat-o de ce nu a plătit-o. Pe un ton răstit. Femeia i-a spus că a luat-o din altă parte. Agentul l-a chemat pe un coleg, mai șef bănuiesc, și i-a spus că „a furat o pâine”. Doamna s-a făcut și mai mică. Celălalt agent i-a spus că doar ei au pâine din aia, dar el a folosit un ton blând. Doamna spus că o plătește, dacă ei cred că a furat. A scos portmoneul și căuta cu degetele tremurând. „Nu mai am, i-am lăsat acasă. Lăsați-o aici”, a spus ea. „Doamnă, luați-o, o plătesc eu”, i-am spus. S-a împotrivit puțin, dar se vedea că de-abia așteaptă să scape de acolo. Era o pâine ieftină și era evident că o luase. La fel de evident era că nu se pricepea să mintă deloc.

Agentul care o depistase, nici el tânăr, nu-și mai încăpea în piele. „Uite la ei, oameni bătrâni și nu le e rușine să fure”. „Poate a fost nevoită”, am zis eu. „Ce nevoită, doamnă, ce nevoită? Eu sunt aici să păzesc marfa patronului, dacă fură toată lumea ce se întâmplă?”. „Stimate domn, bănuiesc că sunteți un fost milițian. Care v-ați pensionat cu o pensie bună și acum mai faceți un ban în plus. Dacă sunteți așa vigilent, pe ăia care fură băutură scumpă, cu complicitatea dumneavoastră, pentru că vă dau apoi 10 lei, de ce nu-i vedeți? Atunci nu mai e marfa patronului?”, i-am zis eu furioasă. Doamna de la casă mi-a făcut semn că am dreptate și mi-a zâmbit. „Ia vedeți-vă de treabă!”, m-a repezit el. A intervenit celălalt domn care l-a potolit.

La câțiva metri mă aștepta doamna. Era cu lacrimi în ochi. „Vă mulțumesc mult. Nu am crezut niciodată că voi ajunge să pățesc așa rușine”, mi-a spus ea. Nu a încercat să se scuze, nu a spus nimic în apărarea ei. „Ați fost profesoară?” „Da, profesoară”, a spus ea oftând. Era atât de jenată încât nu am mai vrut să lungesc discuția. I-am urat sănătate. „Să mă ia Dumnezeu, doamnă, atât îmi doresc. Să mă ia, că am răbdat destul”.
Am plecat cu sufletul pustiit.

În intersecție erau jandarmi călare. A trecut un om al străzii și i-a întrebat ce fac acolo. Unul i-a cerut imediat actele. „De unde să am eu acte, eu sunt boschetar”. I-au cerut data nașterii, au încercat să-l identifice. El i-a asigurat că pe el îl cunosc toți polițiștii și-l lasă în pace, că știu că nu are acte. A scăpat și de data asta, jandarmii l-au trimis să-și vadă de treabă.

Peste drum, spre Sun Plaza, e un fel de parc. Era ora 17:00 și era plin de pensionari. Stăteau pe bănci. Am încercat să vorbesc cu ei, dar nu a fost chip. „Ce, ați venit în control? Nu mai stăm în case, ne-am săturat. Să ne împuște, să scape de noi!”, mi-a spus unul.
M-am dus până la stația de metrou de la Piața Sudului. Tot drumul am găsit magazine deschise, inclusiv un second-hand.