Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XIII) | De 1 mai, forțele de ordine se mută din cimitire și fac scut uman la picnic

Astăzi este 1 Mai, o nou prag psihologic după Paști. Râde iarăși primăvara, peste câmpuri peste plai. Râde singură, că noi, nu-i așa, stăm în casă și ne spălăm pe mâini. De-abia aștept să văd, astăzi, cum fac polițiștii, armata și jandarmii scut uman în jurul locurilor tradiționale de picnic, cum îi fugăresc pe oameni și cum raportează, către seară, cu mândrie, că au depășit orice record la amenzi. Până acum păzeau cimitirele, să nu intre și să nu iasă nimeni.

Acum nu se vor mai da știri cu „de 1 Mai, românii au mâncat atâția mici și au băut atâta bere”, se va da o cifră amețitoare de amenzi aplicate. Încasate, mai puțin. Dacă nu plouă, dacă plouă, din banii de amendă mâncăm mici, prăjiți pe balcon, și bem bere.

Drumul spre Băneasa

Ieri, când m-am gândit la 1 Mai, automat m-a dus gândul la mici, dacă e vorba de mici, e Cocoșatu din Băneasa și am plecat la drum. Acum nu mai am niciun stres cu declarația, că am găsit metoda. O puteam găsi de la început, să nu fiu nevoită să merg după cum scriu dimineața, dar, na, sunt ardeleancă și blondă. Acum trec prima destinație, iar pe parcurs completez.

M-am dus pe jos până la Piața Presei, despre care voi scrie de Ziua Mondială a Libertății Presei, și m-a deprimat pustiul din locurile unde mișunau, cu pantalonii până-n glezna goală, harnicii corpratiști. Mișunau e un fel de a spune, căci ei, cu privirea în telefon, se duceau țintit unde aveau treabă, adică la Mega și la cantină. Însă, până și de anoștii corporatiști  mi-e dor. De-acum, că vor intra în telemuncă până la sfârșitul vieții, sau până-i vor ține nervii, vor fi și mai puțini.

Am traversat pasajul, să ajung pe partea cealaltă, cu gândul că iau un autobuz, dar m-am răzgândit și am mers pe jos. Pe mine mă înspăimântă, până în pragul unui atac de panică, două chestii: pasajele și liniile pustii și multe de cale ferată. Voi întreba un psihoterapeut, că sigur îmi va găsi o explicație de mă va arunca în cea mai neagră depresie.

În pasaj, singură cuc, am găsit un înscris care m-a făcut să zâmbesc, îl găsiți în fotografii. După ce am făcut poza, am rupt-o la fugă, că aveam impresia că mă urmărește cineva. Psihoză, recunosc. Pe șosea circulau mașinile ca la Formula 1. Am găsit un dâmb făcut din resturi de materiale de construcție. Era arid, însă presărat cu smocuri de iarbă și toporași. Am stat câteva minute și am admirat puterea și fălnicia lor. Pe un loc despre care se spune că nici iarba nu crește, viața se ivea ca un triumf.

Lacul Herăstrău a început să sece

Fântâna Miorița secase, părea o oală uriașă aruncată în mijlocul străzii. Și lacul Herăstrău era secat pe margini, dar parcul era o imensă tentație. Am trecut strada și am ajuns la Restaurantul Voievodal. Mi-am amintit de o întâmplare, de acum trei ani, când, evident, m-am rătăcit, iar când am văzut restaurantul eram ca naufragiații care văd o barcă exact în momentul în care cred că acolo își vor găsi sfârșitul. O voi reda la final, să mai îmbinăm realitatea cu umorul, că altfel ajungem toți la balamuc și nici atâtea locuri nu sunt, dar nici cine să ne trateze.

Zona aceasta o cunosc foarte bine, că Fiscul din Băneasa mi-a mâncat nervii, că anul trecut am făcut cărare la Fisc și l-am asasinat pe domnul Cîțu cu mesaje în care i-am pomenit de toți sfinții din calendar. La întoarcere am ajuns și acolo. Nu doar că era închis, dar ușile erau legate zdravăn cu bandă adezivă, de parcă se temeau să nu dea năvală contribuabilii, de dragul de a sta la o coadă nesfârșită pentru ca doamna de la ghișeu să-i trimită la altă coadă nesfârșită.

La fel ca întotdeauna, în Băneasa nu ai loc pe trotuar de mașinile parcate, așa că trebuie să mergi pe stradă. Măcar ai parte de adrenalină, că acolo mașinile sunt în mișcare și oricând te poate lovi una.

Uzina de mici de la Cocoșatu

Merg prima dată La Gill, înțeleg că e o divizie de la Cocoșatu, că tot mici vinde. Sau or fi concurenți, nu știu și nici nu am reușit să aflu, că nimeni de acolo nu avea timp de explicații. Era o coadă kilometrică. Oamenii chiar păstrau distanța de doi metri. Am făcut  colțul și am ajuns la Cocoșatu. Nebunia de pe lume! Mașini parcate, bicicliști cu rucsacuri de la Panda și Uber, un fum și un miros de te lua cu leșin. Era ca o fabrică în care lucrează chinezi, însă toată lumea se conforma.

Și a apărut el, insul fără timp de pierdut și, mai ales, fără a fi dispus să respire același aer cu prostimea. Grăsuț, cu eticheta de la haina de marcă la vedere, a coborât din mașina luxoasă și a privit în jur cu o imensă greață. De parcă venise după diamante, nu după niște nenorociți de mici care miros. A cerut să vorbească cu șeful, că el a făcut comandă și o voia în acel moment. A venit un domn care i-a spus că merge să se intereseze. Și dus a fost. A fiert ăsta în suc propriu, i-au căzut toate tresele, și demnitatea lui s-a făcut praf. Dar, pentru a nu suferi singur, a dat un telefon și a vorbit destul de tare ca noi să înțelegem cât este el de important și cât de umilit se simte că trebuie să stea după comandă. Am vrut să merg la el și să-i spun că dacă era așa mare domn, venea comanda la el.

S-ar mai fi și certat cu cineva din personal, dar nu avea cu cine. Băieții care întorceau micii de ziceai că-s la circ nu au fost deloc impresionați de prestanța lu, nici de haina de firmă, iar mașina o lăsase pe trotuar. L-am apreciat pe omul care s-a dus și nu s-a mai întors și l-a lăsat pe clientul important cu ochii-n soare.

Marfă exotică, prețuri amețitoare

De acolo m-am dus la piață. Pe rândul din exterior erau vânzătorii de fructe. Când m-am uitat la prețuri și țările de unde provin m-a luat cu rău și am avut senzația că m-am teleportat într-o țară a șeicilor bogați: pepeni din Maroc cu 12 lei/kg, cireșe din Spania cu 150 de lei/kg. Nici cu căpșunii autohtoni nu-mi era rușine: 25 de lei/kg. Frate, e pandemie, e criză, lumea stă în case. Numai dacă stă în case și fabrică bani coboară până la piață să dea pe o plasă de fructe 500 de lei. Dar las că nici cu legumele nu mi-e rușine. Standul era în interior și vânzătorii erau producători. Am dat de o doamnă din celebra comună Băleni, Dâmbovița, patria solariilor și a serelor. Roșiile erau 25 de lei kilogramul, o căpățână de salată 5 lei și urzicile 15 lei punga.

Când m-a văzut că mă uit chiorâș la prețuri m-a pus la punct: „Doamnă, nu vă mai uitați așa, că pe noi nu ne întreabă nimeni cât muncim, ce facem când vin furtunile și ne distrug serele”. I-am spus să se calmeze, că oricum nu cumpăr nimic, doar mă uit. „Toată lumea se uită”. „Păi, da, că e criză și în curând va fi și mai rău”, îi spun eu. „Știți ceva, ia să nu mai plece lumea în concedii, să nu mai umble încoace și încolo. Hainele se pot și coase dacă se rup. Dar mâncarea, mâncarea nu poate lipsi. Dacă te duci la magazin, e mai ieftin, dar e plastic. Fiecare alege ce vrea să facă”, a făcut ea filozofia existenței. Am observat că e în doliu și mi-a dat repede explicația: „Bărbatul meu a murit acum un an. În seră, săracul. Bine că nu a murit acum, că ziceau ăștia că a avut covrig-19”. Vecina de tarabă a sărit repede: „Așa zice tanti, covrig, nu covid”. Și au râs amândouă. Le-am întrebat dacă se tem. „Ne temem de foamete, nu de prostia asta. Că doar nu om fi așa ca ăștia din oraș, să ne închidem în case. Cum o vrea Dumnezeu”, mi-a spus doamna. Apoi ne-am mai împrietenit și mi-a povestit că au și greutăți, că sunt și hăituiți, că supermarketurile își bat joc de marfa lor dacă o duc. Are 61 de ani și mi-a zis că a văzut multe la viața ei.

La standul de flori un tânăr se uita pe telefon și și-a strigat soția, care aranja buchetele: „Ia uite ce spune Organizația Mondială a Sănătății, că Suedia a procedat bine că nu a închis tot. Acum cine ne poate da o explicație, de ce ne-au distrus. Pe noi ca oameni, afacerile”. Am intrat în vorbă cu el și mi-a spus că „de când a început nebunia asta, suntem distruși”. „Măcar de acum, în al 12-lea ceas poate o fi cineva cu cap în țara asta și repară. Dar nu am mari speranțe, mi-aș lua familia și m-aș duce în lume. Dar unde? Sora mea lucrează în spital. Sunt goale spitalele, doamnă, nimeni nu se mai uită la ăia care au alte boli”. Am realizat că este tare necăjit și nu am insistat, era clar că nu are chef de povești.

Gospodarul Popescu

Am plecat pe o stradă îngustă către Herăstrău. În fața unui bloc, spațiul era foarte frumos amenajat, era și o masă cu bănci, unde stătea un domn mai în vârstă. Mai târziu am aflat că are 72 de ani, dar nu arăta, iar faptul că, în putere fiind, e obligat să stea fără să facă nimic îl face să se simtă inutil. Când i-am spus că sunt de la cristoiublog s-a bucurat, că îl apreciază și respectă mult pe maestrul Cristoiu. Și că îl urmărește la tv, dar nu știa de blog și CristoiuTv. De-acum știe. M-a invitat să mă așez, dar am zis că ne conformăm și păstrăm distanța fizică. Domnul Popescu a lucrat și în țară și în străinătate, el a amenajat tot spațiul din jurul blocului. Spune că nu există țară mai frumoasă decât România și că ar fi bine ca toți politicienii să-și dea acum mâna, să se înțeleagă și să „facă bine pentru oameni”. Mi-a vorbit despre soluții arhicunoscute, relansarea agriculturii, de exemplu, și nu înțelege de ce nu le aplică nimeni. De fapt, înțelege și-l doare asta. Are patru copii, o fată în Anglia. Acolo a prins-o pe soția lui criza și nu se poate întoarce decât după 15 mai, când vine și fata cu nepoții. El are grijă de soacra lui, care are 90 de ani, dar este bine. Este un om senin, harnic și binevoitor. Se uită la știri, dar spune că nu crede chiar tot ce vede. Am stat mult de vorbă cu el, mi-a povestit că și-a făcut și cavoul cu mâinile lui. Și-mi povestea cu lux de amănunte despre cavou, de parcă vorbea despre o casă. I-am lăsat adresele unde îl poate urmări pe domnul Cristoiu și ne-am promis că ținem legătura. Când eram pe drum m-a și sunat, să vadă dacă am ajuns cu bine acasă, că se înnorase tare.

Mașini, nervi și claxoane ca în vremurile bune

Am ajuns din nou pe malul lacului și am fotografiat vapoarele care au tras la mal.
Am mers cu un autobuz până pe Aviatorilor, unde am văzut o mulțime de steaguri și mi-am amintit că domnul Vela nu ne-a mai pus Imnul. Cred că nimeni nu l-a întrebat de ce și nici el nu a dat explicații.
La Arcul de Triumf era o coadă de mașini ca pe vremuri. Tot ca pe vremuri, nervi și claxoane. Când am ajuns acasă, începuse ploaia, în balcoane erau copii care se bucurau și strigau fericiți că plouă.

Rătăcitoare pe poteci

Și acum, întâmplarea de acum trei ani. V-am spus că eu sunt maestra rătăcirilor, dacă îmi pun ambiția o pot face și pe un drum drept.

În jurul orei 13:00 plec de pe Ștefan cel Mare, de la Dinamo (n-am avut treabă acolo, vă zic doar să știți exact de unde am plecat) către Victoriei. De acolo urmând să-mi văd de drum către casă. Merg frecvent pe jos, așa că am zis să sparg monotonia și să mă abat pe niște străduțe laterale. Înainte să ajung la Guvern, o cotesc dreapta în ideea că strada aia e paralelă cu Ion Mihalache, deci sunt pe drumul cel bun. Frate, și furată de peisaj, ajung eu pe străzile Atena, Ankara, Paris, Muzeul Zambaccian. Pe aici mi-a dat prin cap să-i fac o vizită neanunțată domnului Năstase, dar nu era nimeni pe stradă să întreb unde stă. M-am învârtit cât m-am învârtit și am ajuns în Dorobanți. Văd o placă cu săgeată „Cartierul Primăverii” și urmez indicațiile. Ajung la Aviatorilor. Mi-a venit inima la loc. De acolo o iau pe bulevard, ajung la Mănăstirea Cașin și-s la doi pași de casă-m-am gândit eu. Și o iau pe bulevard. Teoretic trebuia să am parcul Herăstrău pe mâna dreaptă. Merg și merg și merg. Mi se părea că ceva nu-i în regulă. Mă uit în zare și văd clădiri înalte din Băneasa. Mă uit pe stânga și văd parcul Herăstrău. Nu-i bai, îmi zic, o tai prin parc. Și am intrat în parc. Și mă duc și mă tot duc. Singură cuc. Ajung pe la terase. Ospătarii, și ei singuri cuc, mai că mi-ar fi dat și de pomană, numa’ să intru. Puțin dezorientată, caut cu privirea un reper, o turlă, ceva. E, îmi zic, las că și așa nu am ce face, mă mai plimb, îmi mai curăț creierul. Și o iau pe o alee, pe care am intuit eu că-i bine să merg. Asta, deși știam că dacă e vorba de orientare, e total contraindicat să mă iau după intuiție. Și merg pe alee, dau de o pădure, Foarte frumos. Păsărelele ciripeau frenetic, o atmosferă de-a dreptul idilică. Din aleea aia lată dau într-o potecă. Cât palma. În stânga lacul, în dreapta, ciripit de păsărele. De sufla una mai tare, mă prăvăleam în lac și n-a ști nime că m-am dus, numa m-or vedea că nu-s. Dacă mă uitam la apă mă lua cu amețeală, așa că, cu privirea la pădurice am mers mai departe. Și-am mers. Când s-a lățit poteca, am văzut un vaporaș. În acel moment am știut ce simt ăia care au naufragiat pe o insulă și văd un vapor în zare. La țărm dau de doi inși, unul mai beat ca altul. Între timp am zărit și Casa Presei în zare. Îi întreb cum ajung la ieșirea de acolo. Unul dintre ei, cel care putea vorbi, îmi spune că nu am cum să ajung pe jos, dar că mă trec ei lacul. Cu vaporașul. I-am refuzat și omul s-a îndurat să-mi indice drumul pe unde să ies. Dar m-a asigurat că-i departe și nu am cum să merg pe jos. Era ora 16. La 16.30 ieșeam din Herăstrău în Băneasa. Pe strada Elena Văcărescu, la doi pași de restaurantul Voievodal. Dar ce hărmălaie m-a izbit! Am trecut podul și mai că-mi venea să intru iar în parc. În ideea că de-acum aș ști direcția. Noroc că m-am abținut, că și acum eram pe acolo căutând ieșirea. Ajung la Piața Presei și zic că scurtez drumul prin campusul de la Agronomie. Intru în campus și merg. Și merg. Și dintr-o dată ajung în rai. Un câmp de trandafiri. M-am pus pe o bancă și am stat. Ăsta a fost tot popasul meu. Era aproape ora 18:00.