Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XIX) | Îmbrățișarea mamei

„Am ajuns să fug ca o infractoare când mă duc la mama, de teamă că, în virtutea impulsului, o iau în brațe și-o pup. La un moment dat, n-am mai rezistat, mai ales că fusese ziua ei și mă lovise cumplit momentul. Pur și simplu mi-am dat geaca jos, am rămas în tricou și am pus-o pe mama să se întoarcă cu spatele, de care m-am lipit și eu cu spatele meu. Fără să ne atingem coatele, doar spatele. Mama a izbucnit în plâns. Și eu.
Părinții nu se exprimă, nu spun că le este dor, tocmai pentru că vor să-și protejeze copiii. La atingerea aia, au năpădit-o emoțiile pe care a tot încercat să mi le ascundă. Așa că nici nu știu, până la urmă, ce face mai rău la vârsta lor. Să moară de covid sau sa moară de inimă rea?”.

O prietenă mi-a făcut această mărturisire vineri dimineața și, câtva timp, am rămas fără cuvinte, doar cu un nod în gât.

Ciotul de care se împiedică lumea în mersul ei triumfal

Există, de la începutul crizei, o dezbatere continuă în spațiul public despre protejarea vârstnicilor și soluția cea mai la îndemână a fost închiderea acestora în case. Toată lumea a aplaudat frenetic și a bifat ca rezolvată această problemă. Raționamentul a fost cât se poate de simplu: sunt oameni cu experiență, unii au trecut prin război, foamete și boli, deci ce e așa de complicat să stea, două luni sau cine știe cât, închiși în casă? Unii, singuri cuc. Bine că sunt în siguranță, acolo, între patru pereți.
A început, apoi, acel festival al somațiilor, rugăminților copiilor, unele sub formă de glumă, că acum se răzbună pentru copilărie, când erau și ei ținuți în casă.

Cât am umblat, în această lună, prin oraș am văzut mulți oameni în vârstă și chiar m-am uitat la ei. Triști și cocârjați, trăgând un cărucior de cumpărături după ei, nu căutau nici sprijin, nici înțelegere. Știau sau nu, dar despre ei vorbeau vajnicii tineri că ar fi nesimțiți, sinucigași, neînțelegători, lipsiți de recunoștință, ei erau ciotul de care se împiedica o lume întreagă în mersul ei triumfal. Cu toții am uitat, brusc, că mâinile acelea vestejite au fost cele care au împins leagănul unor generații, de noi am putut ajunge acum mândri, sfidători și atotcunoscători. Cred că atunci când i-au auzit pe demenții aceia de doctori, după care s-au luat și conducătorii politici, urlând la televizor: „Izolați bătrânii!”, „Nu vă vizitați părinții!”, au simțit că au fost înjunghiați.
Au acceptat, resemnați, să le fie bine copiilor. Și nu au spus nici că-i doare, nici că nu au, de frică.
Puteam să fac un fel de sondaj, să merg pe stradă și să-i întreb. Dar le-am văzut de atâtea ori privirile și știam că-mi vor spune că înțeleg, că le este greu, dar au speranță.

Sufocați de grija celor tineri

Știam că am undeva două numere de telefon: unul al unei doamne de oraș și al unei țărănci din Maramureș, de la care cumpăram, în târgul de la Agronomie, cozonac și iaurt. Am găsit numerele în două agende mai vechi. Am sunat-o prima dată pe doamna din București. Am cunoscut-o, întâmplător, acum doi ani, tot în parcul de la Agronomie, că pe acolo mergeam și mă întorceam de la redacție. O găseam seara plimbându-se și mai stăteam de vorbă. Era un fel de jandarm al parcului, că îi tot atenționa pe cei care nu se comportau civilizat, care aruncau gunoaie sau nu strângeau după câini. Știam că are doi copii, un băiat, plecat din țară, și o fată, amândoi împliniți, că are nepoți, dar ea locuia singură.

Mi-a răspuns și vocea-i era bucuroasă. Am întrebat-o de una, de alta și, la un moment dat, mi-a spus că ar fi bucuroasă să ne vedem. Am ghicit în vocea lor dorința de a vedea pe cineva, pe oricine. Trecuse ora lor de ieșit și nu știam cum să-i spun că la ea acasă nu pot merge, că ea nu poate ieși. „Ți-e frică, așa-i?”, mi-a ghicit ea gândul. Am început să-i explic și a oftat resemnată. Dar înțelegătoare. Inițial a spus că-i este bine, că de la 1 mai iese în fiecare zi în jurul blocului. O simțeam că are inima grea, dar știam că nu-i simplu să se destăinuie unei străine.

Apoi, a început să-mi povestească. I-a fost și îi este foarte greu și că-i este urât, dar că fata ei a făcut ce trebuie. „După ce ne-au închis, în prima perioadă, venea cu plasa la ușă și o lăsa pe preș, apoi bătea să știu că a fost. Mă suna dinainte, dar bătea să nu dispară plasa. Îmi venea să alerg după ea pe scări. Să o văd cum mai este, pentru că mama știe dacă îți este bine sau rău, nu după ce spui, ci după cum zâmbești, după cum clipești. Atât am vrut, să știu cum era ea.

Când mă suna, simțeam că e neliniștită, dar nu mi-a spus niciodată. Cu serviciul, care nu se știe cum va fi, cu copiii. Mi-am amintit de zilele de demult în care îmi povestea și-mi cerea sfatul și eu îi puneam capul în poală și-mi spunea că simte că toate necazurile trec când era lângă mine. Tare aș fi vrut să fie și acum așa. Sunt bătrână și neputincioasă, dar tot i-aș fi putut pune capul în poală. I-am spus să vină mai rar pentru că știam că face drum lung, mă simțeam o povară. M-am rugat să nu mă îmbolnăvesc, să o chem să mă ducă la spital. Și m-am rugat să nu mor, chiar dacă asta ar fi fost mai simplu și m-aș fi dus lângă tatăl lor. În vremurile astea, înmormântarea ar fi fost pentru ei un chin. Am avut și momente în care m-am simțit ca un câine căruia i se lasă mâncarea în fața cuștii.

Cel mai fericit moment a fost când am putut deschide ușa să o văd. După aceea, când a intrat în casă. Dar atunci a fost și dureros. Stăteam amândouă, departe una de alta, și ne priveam. Am vrut să o iau de mână să o duc pe canapea și să-și pună capul în poala mea, dar am știut că nu-i voie. Cred că acel moment a fost cel mai greu. M-am tot gândit, oare voi muri fără să-mi mai strâng copilul în brațe chiar dacă suntem aproape?”.
Tot ea, optimistă, dar vădit forțat, mi-a spus că speră că va fi totul bine.

Inimă de copil

Am sunat și la doamna din Maramureș, dar nu a răspuns. Am plecat în oraș. Copleșită de ambele povești. M-am plimbat o vreme fără nicio direcție. Am privit copacii, iarba și natura îmi pare tot mai vie și mai veselă. Parcă îți vine să tot privești de teamă că s-ar putea să nu mai existe.

Și mi-am amintit, apropo de mame, o scenă de la Institutul Inimii din Târgu Mureș, petrecută în urmă cu câțiva ani. M-am dus să îl caut pe dr. Horațiu Suciu, era în operație și am așteptat pe hol. Erau zeci de persoane, mereu era coadă la cabinetul lui. Mi-a atras atenția o doamnă mai în vârstă, foarte cochetă, care se plimba de-a lungul și de-a latul coridorului. Era neliniștită, era palidă, dar își păstra noblețea mersului, a privirii, încerca din răsputeri să se controleze. La un moment dat, a obosit și s-a lipit cu spatele de un perete. O fetiță, cam de 5-6 ani, cu un ursuleț în brațe, s-a dus la ea. O privea zâmbind. Avea acel zâmbet, de o candoare sublimă. Și atunci am ascultat un dialog care ne-a amuțit și înfiorat pe toți.

— Ce faci aici, de ce ești așa de supărată?, a întrebat copila și a prins-o de mână.
Femeia a privit în jos la ea și dintr-o dată s-a luminat.
— Fata mea este în operație. Sunt îngrijorată, i-a răspuns doamna. Dar i-a spus ca unui om mare, nu cu un ton expeditor.
— Și pe mine o să mă opereze domnul dr. Suciu. El o operează?
— Da, el.
— Câți ani are fetița ta?
— E mare, are 42.
— Da, e mai mare ca mine. Să ai încredere, domnul doctor este foarte bun, noi am venit de la Vâlcea pentru el.
— emeia a dat din cap.
— Dar tu ce ai?
— Inimioara mea e puțin stricată, dar domnul doctor o va repara. Uite, îți dau ursulețul, să-l duci fetei tale când se trezește.

În acel moment, doamna s-a aplecat, s-a ghemuit și fetița a prins-o în brațe și și-a încolăcit brațele în jurul gâtului ei. Instantaneu toți am fost în lacrimi. Mama fetei a venit lângă ele, doamna s-a ridicat, cu ursulețul în brațe, și ea cu ochii în lacrimi și i-a spus fetiței: „Îți mulțumesc, nici nu știi cât m-a ajutat îmbrățișarea ta!”.
S-a lăsat o liniște liniștitoare. Toți eram fericiți.

Femeia topită în negru, care a devenit iubire pentru fiul ei

O altă întâmplare, petrecută mai demult, tot cu o mamă, mi-a venit în minte. Citeam într-o carte a lui Henry Miller  despre faptul că marii oameni ai lumii pier necunoscuți: „Ei nu fac niciodată valuri, ci doar se topesc devenind iubire”. Când dau de asemenea oameni, pot doar să mă minunez și să încerc să rămân cu ceva. În minte sau în suflet. Într-o dimineață, în autobuz, lângă mine era o femeie destul de tânără, îmbrăcată în negru. Era transparentă la chip. Purta cu ea o suferință care se vedea că a măcinat-o timp îndelungat. Vorbea la telefon. Era chiar lângă mine și o auzeam. Nu vorbea tare, cum fac unii. Ea doar șoptea și avea o voce atât de blândă de te și mirai că dintr-o așa mare suferință poate ieși o voce atât de caldă. Am înțeles că îi murise copilul, că înainte făcuse un împrumut și că acum era evacuată. Nu se lamenta și nu suferea din cauză că nici măcar nu știa unde va sta. „Nu-mi pare rău nici după un leu pe care l-am dat. Dacă puteam, mai mulți aș fi dat. Mi-aș fi vândut și inima din piept pentru Răducu meu. Dar n-am avut cui. Am sperat, chiar și în clipa în care mă ținea de mână și simțeam cum se duce, că se va ridica”. O priveam cu coada ochiului și mă minunam. Atât de fermă, dar caldă, atât de demnă încât a îngenuncheat durerea și a secat lacrimile. Trebuia să cobor, ceva mă îndemna să merg cu ea, să încerc să-i vorbesc, dar din toată atitudinea ei am înțeles că, cel puțin în acele momente, doar singurătatea-i e leac.

Când peste iubire se așterne uitarea

Într-o noapte am văzut un film franțuzesc care m-a zguduit. Era transpus în el unul dintre citatele mele preferate: Uneori, zâmbetul celui care suferă este mai dureros decât lacrimile celui care plânge.

Mama și fiica s-au certat. Urât. Atât de urât încât mama și-a luat lumea-n cap. De acolo îi scria zilnic fetei. Niciodată nu a primit răspuns. Fata a făcut un copil, o fetiță.  Mama știa și de fetiță și îi scria despre ea de parcă era acolo clipă de clipă. Fiica îi povestea copilului despre bunica ei și-i citea scrisorile. 15 ani i-a scris în fiecare zi. Când fata a împlinit 10 ani, au încetat scrisorile. Le era dor de scrisorile mamei, așa că au decis să o caute. Au aflat că locuia în Spania și s-au dus acolo. S-au îmbrăcat frumos, fetița a luat un cadou, un glob cu culori care se mișcă. Au ajuns în satul în care locuia mama. Dintr-un magazin din care a ieșit o femeie, au intrat și ele. Au aflat că cea pe care o căutau era femeia pe lângă care au trecut. Fetița a alergat după ea, a ajuns și fata și au intrat în discuție. Nu le-a fost greu să își dea seama că femeia avea Alzheimer. Fata a prins-o de mână și a întrebat-o: Aveți copii? Femeia i-a zâmbit cu regret: Nu, nu am copii. Fata a privit-o insistent și i-a zâmbit cu speranța că-i va topi uitarea. Atunci am văzut cel mai dureros zâmbet. Al ei și al fetiței.

Totul e sub control

Când m-am întors acasă, spre seară, am zis să mai încerc la doamna din Maramureș. Mi-a răspuns imediat.
— Dumneata ești doamna ziaristă. Am văzut că m-ai sunat, dar, dragă, noi avem tare multă treabă.
— D-apoi lucrați și pe vremurile astea?
— Apăi, lucrăm dară, cine să lucre, tata din groapă?
— Da nu sunteți trecută de 65 de ani?
— Îs trecută de 70, dragă. D-apăi dumneata ești femeie învățată, doar nu te iei după prostiile astea. O, Doamne, voi ăștia învățați sunteți mai creduli. Că și pe mine m-o sunat fata, parcă prin martie, să-mi spuie să nu mă mișc din casă. Șî, i-am zîs așe: Copilă, de mâncare-ți trăbe, porc îți trăbe? Apăi nu-mi porunci tu mie ce să fac, că io te-am făcut pe tine, nu tu pe mine.
— Și cum ieșiți, vă completați declarația?
— Apăi, completăm dară, că mi-o adus un braț de hârtii fata când o vinit acasă. O zîs că fără asta să nu ies din curte. Dacă așa trăbe, așa facem.
— Și când o venit fata, v-ați pupat?
— D-apăi, cum nu? Am auzît că nu-i slobod, că trăbe să stăm la doi metri, d-apăi cine ce treabă are ce fac în curtea mea? Aici nu-i nime beteag, dragă. Bem un deț de ginars și gata, ne dezinfectăm. Șî ne spălăm șî ne punem la rând, dar asta de când lumea, nu că or zîs ăștia. Problema îi că nu-s bani, dragă, șî nu om mai ave cui vinde.
— Mai veniți pe la târg în București?
— Mintenaș ce dă drumul. D-apăi cine știe când o fi!

Când am încheiat discuția și i-am urat sănătate mi-a spus: Doamne ajută pe tătă lumea șî pe cei ce nu merită, să le vie mintea la cap!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XIX) | Îmbrățișarea mamei”

  • asa incepe totul prima ori vin dupa cei mai vulnerabili:etni minoritare ,batrani
    vezi nazismul,comunimul sovietic

  • “Doamne ajută pe tătă lumea șî pe cei ce nu merită, să le vie mintea la cap!”.
    Să citească și Iohannis treaba asta spusă de o țărancă din maramureș. 😀

    • De citit ar citi, problema e cand ar intelege-o. Ca are viteza cam mica!

  • Vă citesc mereu cu mare plăcere.