Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XV) | Destinul meu de jurnalistă a fost croit de doi Domni cu numele Ion

Astăzi este Ziua Mondială a Libertății Presei. Sărbătorim cu drapelul în bernă, știm toți. Luni, probabil, va fi oficializată pomană guvernamentală, de 200 de milioane de lei pentru presă, pentru a informa corect despre criza Covid-19. Asta, în condițiile în care nimeni de pe acest mapamond nu știe care este varianta corectă și toți își bat capul să afle. Nu intru în detalii privitoare la legarea de glie, spun doar că este ca și cum unul dintre cei mai bogați oameni din România ar invita la masă niște jurnaliști, iar la plecare le-ar da pachet pentru acasă și bani de taxi.

La rece despre Casa Presei

Ieri, sâmbătă, am fost la Casa Presei Libere, acolo unde am început eu să devin ceea ce sunt astăzi.
Dacă m-aș apuca să cad în patetisme, să vă spun de emoții și lacrimi, aș minți și ar fi doar un exercițiu gazetăresc. Nu am mai călcat pe acolo din martie 2001, când m-a concediat domnul Cornel Nistorescu. La scurt timp, m-a sunat domnul Dumitru Tinu să merg la „Adevărul” și am făcut un gest necugetat: m-am dus la Evenimentul zilei să le spun că voi pleca să lucrez într-un loc mai bun. Până am trecut eu drumul, câteva zeci de metri, s-au schimbat lucrurile și, cu alte cuvinte, am luat țeapă. Doar pentru că am ținut să fiu eu mai cu moț. Oricum, nu-i port pică domnului Nistorescu, deși atunci l-am urât de moarte, am discutat la telefon cu domnia sa de când sunt în București și, culmea, am aflat că mă citește. După ce trece criza asta, fac cumva să ne și vedem.
Acum, și dacă zic că ieri, când am ajuns acolo, am fost stană de piatră, iar aș minți. Deci, nu o dăm nici pe melodrame, dar nici pe filme cu eroina care se bate cu zece bărbați și-i dovedește.

Din cum era și cum este, imagini amestecate

Peisajul era de vis, parcă nicicând nu am văzut un verde atât de crud și nici adieri atât de înmiresmate nu am simțit. Am ajuns la intrarea în gang, acolo unde mergeam spre redacție și unde erau chioșcurile rudimentare lângă care îi găseam pe unii colegi. Eu eram corespondent de Mureș, dar veneam la București cel puțin o dată pe lună cu decontul. De regulă veneam cu avionul, că mă lăsa în Băneasa. Și, desigur, transportul se deconta. Cred că eram o persoană plăcută pentru că oamenii se bucurau să mă vadă. Bine, nu eram Miss Popularitate, dar cred că și vorba mea ardelenească mă ajuta, că tare se mai amuzau când spuneam „No, am ajuns”. În acele vremuri, începând cu 1993, eram cea mai frumoasă echipă. Și eram mulți.

Vineri am vorbit cu Marcela Feraru. Ea era acreditată la Parlament. Cât oi fi și oi trăi îi sunt recunoscătoare că m-a luat cu ea de câteva ori la Casa Poporului. Pe atunci eram fascinată de tot și tot era nou pentru mine. Pentru mine, provinciala care avea de-a face doar cu autoritățile locale, era mare lucru să dau nas în nas cu domnii de la București. Că apoi m-am săturat de ei ca de mere pădurețe, asta e altă poveste.

Acum, chioșcurile aliniate lângă peretele de la intrare erau modernizate. Fiind și sâmbătă, evident că erau goale. Oricum, și în zi de lucru și pe vremuri normale, nu cred că că se înghesuie lumea. Acum există automate de mâncare și sucuri. Dar pe atunci nu era vorba despre asta, ci despre povești. Descântam la o cafea două ceasuri, dar în vremea asta aflam câte-n lună și în stele. Colegii de la Investigații (da, pe atunci se făceau investigații răsunătoare) povesteau despre șmecheri, cei de la social se văicăreau de grija ălor necăjiți, cei de pe politic povesteau despre, evident, năzdrăvăniile politicienilor. Acolo, la chioșc, nu erau pe căprării, erau toți laolaltă. Și nici nu se bârfea. Apoi, mergeam cu alai până la intrare și băieții îmi deschideau ușa la lift. Dar ce lifturi, că două erau! Imense. Cu grilaje de fier și uși de placaj scorojit. Mereu le ziceam: „Eu merg pe scări. Mersul pe jos face piciorul frumos”. Și ne amuzam teribil de fiecare dată.

Treapta de la care am început să urc

Ieri, când am intrat în clădire, mi-a ieșit în față domnul de la poartă. Părea șocat că a intrat cineva. „Acum 27 de ani am lucrat aici. Îmi permiteți să intru să văd cum arată, vă rog?”, i-am spus. Era un om cu față bună. „Da, sigur, mergeți, de ce să nu mergeți”, mi-a spus el. După doi pași, mi-a strigat: „Luați liftul!”. „Nu, merg pe scări”, i-am spus și am zâmbit. Nu am adăugat restul, cu beneficiile mersului pe jos. Acum erau trei lifturi moderne. M-am oprit la baza scărilor și mi-am zis: „Ia uite, de aici am început să urc”. Și am pus piciorul pe prima treaptă. La etajul doi, unde aveam noi redacția (sper să nu mă înșel și să fi fost la trei), geamul era larg deschis. Ca pe vremuri, acolo se fuma. O tânără care ședea pe scări și se uita în telefon m-a privit ușor contrariată și mai să mă întrebe: „Vă pot ajuta cu ceva?”. Pentru a evita asta, m-am pus în geamul deschis și am așteptat să plece. Probabil era de la România TV, că este singura instituție de presă care mai există acolo. Am intrat și eu pe acel hol și am dat de uși închise. Doar cu cartelă.

De la lume ca în stup la pânze de păianjen

Pe vremuri, când intram pe etajul cu redacția și deschideam ușa ziceai că am intrat în stup. Pe fondul țăcănitului mașinilor de scris se auzea câte o voce care poruncea ceva, ei erau șefii de secție. Apoi, ajungeam la avizierul cu amenzi și prime și consultam de fiecare dată listele. Am avut și, și. Deschideam ușa la secretariatul domnului Cristoiu și-mi anunțam venirea. Mă apropiasem de o doamnă secretară, ea m-a și ajutat să ajung prima dată la domnia sa. E o poveste frumoasă. Peste ani am găsit-o, întâmplător, într-o altă redacție, tot la secretariat. Revederea a fost o mare bucurie, și a mea și a ei. Nu îmi mai amintesc numele, era o doamnă brunetă frumoasă și tare blândă. În capăt, ultima ușă pe stânga, era biroul corespondenților. De regulă, eram veniți mulți din țară. Șeful sau șefa ne semna biletul de decont, bonurile erau prinse cu o agrafă și mergeau la mapă, la domnul Cristoiu. Până să vină de la semnat, aveam discuții cu șefii. Rar ne reproșau ceva, și dacă greșeam, ne explicau blând.

Casiera era cu un etaj mai sus. Acolo, de regulă, era o coadă imensă. Acum ușa era închisă. Într-un colț se formase o pânză de păianjen imensă. Și mi-a fugit gândul la pomana guvernamentală pentru presă, prinsă ca musca într-o pânză mare de păianjen.

Sihastrul

Toată clădirea părea pe ducă. Mi-ar fi plăcut ca acolo, la Casa Presei, să găsesc o clădire modernă de care să se fi îngrijit toată lumea, să fi rămas un adăpost decent pentru toți din breaslă. Să fi fost unitate, că altfel ar fi stat lucrurile. Dar a fost un război lung și tot ceea ce a mai rămas e această ruină care, în loc să fie simbol unde să fie celebrată libertatea de exprimare.

Am coborât și domnul de la intrare mi-a ieșit iar în întâmpinare, mă privea cum cobor ultimele trepte, curios parcă să afle dacă am fost impresionată de vizită. Pentru că el, bietul, se căznea să pară portarul de la Luvru. I-am zâmbit cu drag și mulțumire. „E cam pustiu, doamnă, nu?”. „Da, foarte pustiu”. Am mai schimbat câteva vorbe și am plecat spre clădirea din dreapta. În timp ce mă uitam și nu vedeam pe nimeni, din față a apărut un om, parcă era un sihastru. Cu părul alb și netuns, cu un ochi lipsă, mirat de prezența mea a întrebat, cu multă bunăvoință, pe cine caut. I-am explicat și lui. „A, la Bulina Roșie ați fost! Ce vremuri, doamnă, ce vremuri!”. Apoi, a fost ghidul perfect. El are grijă pe acolo și face de toate, acolo și locuiește. M-a dus în spate, unde e restaurantul „doamnei din Moldova, aia e dincolo” și a aprins luminile. În plină zi. Era tare mândru de beculețele atârnate chiar și în copaci. Mi-a povestit cu nostalgie despre vremurile în care se făceau nunți, despre luxul și opulența restaurantului din față, „Sala de marmură”. Este un om care trăiește din mila „doamnei de la Chișinău”, nu are pensie, dar m-a surprins tonusul lui. Părea un om împlinit. Sau poate resemnat. „Mai știți tipografia aia mare de la Evenimentul? Nu mai e, a distrus tot arabul”. Acesta părea singurul lui regret.

Am stat mai mult de vorbă cu el, părea tare încântat că are cui povesti și m-am simțit bine că i-am făcut bucuria asta, de a nu mai fi singur o vreme. I-am dat, cu dragă inimă, niște bani să-și ia ceva de mâncare. Când l-am întrebat cum se descurcă cu mâncarea, restaurantul fiind închis de când a început postul, deci dinainte de starea de urgență, mi-a spus că își mai ia câte un corn. Un corn pe zi. Și totuși era mulțumit. Nu s-a lamentat și nu a cerut nimic.

Iese iarba prin betoane

Apoi, m-am dus în spate unde, în parcarea imensă, erau toate mașinile de la ANAF. Uite că acum nu s-au mai dus nici ei în coloană pe litoral, să bage spaima în evazioniști.
M-am întors în față și am găsit niște scări stricate pe care a început să crească iarba.
Erau și două mașini ale unei firme de abonamente de ziare și reviste, Manpres, puse la vânzare.
Când am plecat, m-am întors să mă uit în urmă. Omul căra un cărucior de gunoaie, că „așa îmi trece timpul, fac curat pe aici”.

A fost scris în stele

Încă de mică, cea mai mare plăcere a mea a fost cititul. La Limba și Literatura Română eram cea mai bună. Am căpătat drag de carte de la profesorul și directorul școlii, domnul Ion Medar, și am fost încurajată de părinți. Scriam și poezii. În clasa a opta, mi-a apărut prima poezie. În Suplimentul literar artistic al Scânteii Tineretului, ziar condus de domnul Ion Cristoiu. Nu voi uita niciodată ziua în care Paulina, poștașul satului, a venit la școală și m-a strigat. Mi-a arătat că mi-a apărut o poezie, că trimisesem mai multe. Am alergat într-un suflet la domnul Medar, nu mai aveam aer. S-a făcut imediat careu și eu am fost scoasă în față să citesc poezia.

Seara, acasă, a fost o dezbatere intensă pe tema asta. Mama credea că însuși directorul ziarului a auzit de mine, de Maria Muntean (numele oficial sub care apăruse creația) din Deag și nu mai putea de mândră ce era. Tata, care era cu cifrele (Doamne, dar cât m-a terorizat că nu pușcă rezultatele când făceam temele la Matematică), o mai tempera: „Ană, doar nu stă directorul să-i citească poeziile copilei tale, acolo sunt o grămadă de oameni care sunt puși să facă asta”. „Da, dar el o hotărât, că peste tot directorii hotărăsc”, nu s-a lăsat mama.

În martie,1993, când am avut o primă discuție cu domnul Ion Cristoiu, în redacția Evenimentului zilei, printre altele, m-a întrebat de ce vreau să fac jurnalism. „Pentru că am citit în zodiac că de la 28 de ani mi se schimbă viața. Și în 28 octombrie fac 28 de ani”, i-am răspuns. A râs.

Apoi, în 2019, ne-am reîntâlnit, iar eu am început ceva ce nici nu visam vreodată: să scriu pe blogul maestrului. Dacă, în ziua în care mi-a apărut poezia, cineva mi-ar fi spus asta, nimeni nu ar fi crezut. Nici măcar mama. Poate doar domnul Medar ar fi zis că este, cât de cât, posibil. Pentru că el mi-a spus mereu că sunt talentată și să nu mă irosesc.
Pentru asta, eu pot sărbători astăzi Ziua Libertății Presei. În 27 de ani, aproape tot timpul, dar nu chiar, am avut sentimentul că eu chiar am toată libertatea de exprimare.

Averea mea

Când am început să cresc, în primul și în primul rând, mi-am dorit să fiu un nume, să las ceva în urmă, că altă avere nu am. Și chiar m-am străduit.
Sunt un produs Evenimentul zilei, marca Ion Cristoiu și sunt mândră de asta. Niciodată nu mi-a dat prin cap să renunț la această meserie. Pentru că este frumoasă, provocatoare și poate fi respectabilă, iar jurnalistul, credibil și onorabil.
Jurnalistul care-și iubește meseria și-și asumă riscurile visează să fie măreț. Își începe cea mai banală știre cu gândul că într-o zi îi va ieși în cale un subiect precum reporterilor de la „Los Angeles Times” care au primit două premii Pulitzer, unul la mult râvnita categorie „serviciu public”, pentru articolele despre corupţia din rândul funcţionarilor dintr-un mic oraș californian.
Îți poți dori orice, orice e posibil. Poți să visezi și că vei declanșa un Watergate.

Primul pas este ușor. Apoi, dacă nu cazi pradă plafonării, resemnării dezinteresului și prizonier al expresiei care distruge totul, „degeaba, oricum nu se întâmplă nimic”, îți va fi greu, dar vei face totul cu drag. Nimeni nu ne garantează nici că vom fi măreți, nici că vom lua un Pulizer, nici că numele nostru va fi subiect de film. Dar putem încerca toate astea și este de ajuns.
Cred că pot rezuma tot ceea ce am făcut și fac cu cuvintele lui Nicolae Titulescu: „Și chiar dacă nu voi fi far, ci candelă, ajunge. Și chiar dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina”.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XV) | Destinul meu de jurnalistă a fost croit de doi Domni cu numele Ion”

  • SCRIETI DOAMNA O CARTE!! Pai nu v-am zis?? Astea vor ramane aici in articole de genul acesta. Azi le citeste cineva si de maine….pa cand o carte…ramane o carte doamna!

  • Corect e “câteva zeci de metri”, nu “câțiva zeci de metri”

    • @
      creca nu era vorba despre ‘zeci’, ci despre ‘metri’:)),
      deci drept e, ca sa fie mai simplu de inteles, ‘ citiva metri, zeci’, adica in limbaj uzual, ‘citiva zeci de metri’
      totusi, daca inteligenta ar fi artificiala, d2r2, gen:))), creca ai dreptate:))))
      vaaai, ce bine ca sintem oameni:)))))

      • MM, ce ai scris tu era un Cub, iar r2d2 i-a faramat un colt:))))
        Bravoooo!:))))))

  • am trecut si eu, cam 17 ani, pacolo, inainte sa ma pensionez:)
    de multe ori si zi si noapte:))
    iar acum, amintindu-mi, …decretez:)) ca istoria presei tesuta in Casa Presei, daca va fi scrisa, va fi un best seller citit pe nerasuflate, oricare ar fi referinta:)))))

  • Frumos.