Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XXI) | Lumea se târăște către libertate ca însetatul către Fata Morgana

Față de entuziasmul de pe Facebook, unde a început numărătoarea inversă, și aproape toată lumea scrie AMR atâtea zile, în realitate entuziasmul este la cote minime. Mă îndoiesc că toți cei care au fost precauți, care au stat în casă și au subțiat clanțele și întrerupătoarele de atâta dezinfectant, în 15 vor da năvală pe străzi făcând semnul victoriei. Acești prudenți vor spune, cu siguranță, că dacă iese toată lumea, riscul de infectare este foarte mare, așa că amână pentru o zi în care ceilalți se vor fi săturat de libertate.

Mai atenți cu banii

Luni, marți și miercuri am observat, cu mirare, că se vorbește despre relaxare, căci despre libertate nu poate fi vorba, precum își făceau ilegaliștii planuri. Sau sunt foarte obosiți psihic și doar se târăsc spre ziua libertății sau încep să vadă și să simtă ce dezastru economic și social se anunță.

La magazine, multă lume a început să se uite atentă la bon chiar înainte de a ieși din magazin. Eroi sau nu, că au ținut piept hoardelor de cumpărători posibil infectați, vânzătorii au păstrat obiceiurile străvechi, mai precis mica ciupeală bazată pe iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Aia cu prețul de la raft care nu coincide cu cel de la casă, unde, firesc, este mai mare, de parcă tot tu, cumpărătorul, trebuie să plătești în aur faptul că-ți cari produsul să-l plătești, este deja clasică. La asta se adaugă și marcarea unui produs mai scump. De exemplu, eu am luat o baghetă cu 1,99 lei, iar la casă a ajuns 5,99. Când am ripostat, după ce am ajuns acasă și m-am întors, scuza a fost că nu știa codul. Întotdeauna va exista o scuză: că sunt puțini și nu are cine schimba etichetele, că vânzătoarea e proastă (așa sugerează șefa de magazin dacă o bagi în ședință), că e oboseală multă etc. Însă, niciodată, dar niciodată nu vor greși în minus, iar asta demontează toate bunele lor intenții. Faptul că lumea studiază bonul este un semn că lumea a început să se uite la bani, că nu mai zice „ce-i un leu, dă-l încolo”.

Monica Simion, corespondenta din Anglia pentru cristoiublog, pe care o citesc ca pe apă, îi savurez articolele, scria că și la ei se fură pe rupte în magazine. Fură vânzătorii, nu se fură din buzunare. Povestea cum a constatat, acasă, că-i lipsește o legătură de ceva verdeață. Și, refăcând filmul, a realizat că vânzătoarea, când s-a aplecat să-i pună produsele în plasă (politețea englezească), după ce le-a plătit, i-a subtilizat legătura de verdeață. Așa că, am impresia că peste tot va urma o perioadă de care pe care.

Ciao, Vela!

Revenind la noi, putem spune că avem noroc cu ministrul Vela, care pare că se pregătește pentru o spectaculoasă carieră în stand-up comedy. Eu cred că o face intenționat, să ne ridice moralul, că nu-l pot bănui de altceva. Nu spun ce, să nu fiu acuzată de ofensă adusă autorității. Noi, de două zile, ne hăhăim pe treaba cu strănutul. Că a zis Vela că cine strănută în public fără mască, merge la zdup, să strănute acolo cât vrea. Așa că, românul, cu nemărginitul lui talent de făcut haz de necaz, s-a pus pe bancuri. Pe Facebook, evident. Pentru că, astăzi în autobuz, a strănutat unul și ceilalți călători și-au scos imediat telefoanele. Apoi și-au amintit că denunțurile se fac doar după 15 mai, așa că au renunțat. Ăsta este încă un aspect pe care nu-l înțeleg, dar decât să-l întreb pe domnul Vela mai bine încerc să-l descurc singură. Până în 15, poți face orice chiar dacă ești pozitiv asimptomatic. După care, poți fi sănătos tun, ai strănutat, ai temperatura peste limita impusă, te-a luat naiba. Apropo de temperatură. O prietenă a fost la un magazin unde, la intrare, foștii gardieni de penitenciare (dar și unii agenți de pază mai cumsecade, că nu-s toți la fel, dar eu pe ăia am boală) îți măsoară deja temperatura. Adică, magazinul ăla a furat startul. Avea 32,6. Pe ăia nici nu i-a interesat, e sub 37, perfect. Adică, să nu-ți pui tu problema că la 32,6 grade persoana e aproape moartă deși ea umblă pe picioare și e veselă, e grav. Să nu-ți treacă prin minte că termometrul ăla nu e bun, probabil dintr-un lot al unui suspus care dă tunuri, e și mai grav. Ia să fi fost 37,1! Cum ar fi sunat el repede la 112 să vină Salvarea, poliția, armata și pompierii!

Polițiști în retragere

Apropo de Poliție. Acum, că nu mai au satisfacția de a da amenzile alea ca pentru șeici, s-au mai potolit. Stau în mașini și butonează, mă rog, glisează telefoanele. Într-o seară, era cât pe ce să mă calce două mașini de poliție. Era o intersecție unde  semaforul se face verde și pentru pietoni și pentru mașini. Cu ochii în patru, am dat să traversez. A venit mașina din dreapta și noroc că am sărit înapoi pe trotuar, că praf mă făceau. Le-am făcut semn că sunt nebuni și le-am arătat semaforul. Tare mi-ar fi plăcut să se oprească, să mă ia la întrebări. Ajung la celălalt semafor, unde tocmai se pusese roșu pentru mașini. Prima era o mașină de poliție. Când s-a făcut roșu, au dat și ei drumul la sirenă și girofar. Și nu s-au dus după ăilalți grăbiți, să zici că aveau o misiune, ci în altă direcție. Când stau pe loc și nu-s cu ochii în telefon, te privesc cu dispreț, să simți că el e preaputernicul și că numai de-aia că nu vrea nu se ia de tine. Normal, nu-s toți așa și mă bucur când dau peste câte unul normal. De exemplu, astăzi. Am trecut pe lângă cei din Piața Victoriei. Unul era mai spre trotuar, unde eu făceam poze girafei, mi-a zâmbit și mi-a spus: „Imediat o termină de reparat”.

Pregătiri pentru ziua eliberării

Într-adevăr, de ceva vreme girafa e în plin proces de reabilitare, că aproape îi căzuseră picioarele, se mai țineau în două sârme. Eu m-am dus la Antipa să văd programul, să-mi țin rând, că o fi lume puhoi. Acum, fără glumă, la Antipa chiar mergeau oameni, părinți cu copii, elevi în grupuri.

Am văzut că nu au niciun program și am mers mai departe. Fac ce fac și ajung la Observatorul Astronomic. Dacă au camere de filmat, cred că deja sunt în baza de date, suspectă că aș vrea să dau vreo lovitură. Iar am conversat, în gând, cu cosmonauții din poze și iar i-am invidiat, iarăși am făcut călătorii imaginare pe lună. E relaxant, să știți.

Jandarmii de la ambasade erau la fel de plictisiți, pe ei nu i-am întrebat de ziua eliberării. Pentru prima dată am văzut mișcare în curte la ANI (Agenția Națională de Integritate). Am vrut să bat la poartă și să-i întreb dacă au găsit ceva incompatibilități pe la guvern, că înțeleg că-i în desfășurare un adevărat festival de angajat pe ochi frumoși. Dar mi-am dat seama că încă suntem în stare de urgență și totul este posibil. Om vedea după.

Am observat o nouă modă. În mașini, în față, erau atârnate tot felul de icoane, brăduți mirositori. Acum sunt agățate măști. Nu-i nimic, important este să le purtăm, și pe gură și pe nas, oricât de infectate ar fi. Văzând ce trafic infernal e pe străzi, m-am tot întrebat unde umblă atâta lume ziua în amiaza mare. Bine că au refăcut marcajele înainte, sunt atât de evidențiate că și orb să fii tot le simți, chiar dacă nu le vezi. În fine, nu cârcotesc, bine că au schimbat ceva în peisaj. Cred că tot în cinstea zilei eliberării.

Am trecut pe Calea Victoriei, unde am găsit câteva magazine care se pregăteau de Grand Opening.
La un salon de coafură era, încuiată pe dinăuntru, o doamnă care dădea cu mătura. A venit, destul de contrariată, la ușă să-mi spună că e închis, degeaba zgălțâi clanța. A spus, destul de sictirită, că dacă vreau programare să sun. Așadar, nu e prea mare bucurie că vin clienți. Păi, cum să fie? La regulile astea e mai mare daraua decât ocaua.
La un magazin de haine mai de lux se băga marfă direct dintr-o mașină parcată pe stradă. Nici doamnele care cărau cu cârca hainele în magazin nu au fost foarte încântate de curiozitatea mea. Bănuiesc că s-au prins că nu corespund standardelor.
La un bar de fițe totul era devastat. În față erau două bănci pe care era praf de o palmă, iar înăuntru scaunele erau puse grămadă pe mese.

Am dat o tură prin Centrul Vechi, nici acolo nu era niciun semn că s-ar relua activitatea. Chiar și unele restaurante care livrau la domiciliu aveau lacătul pus. Se cam termină resursele, mi-am spus, și cei obișnuiți să comande mănâncă pită cu salam. Sau s-or fi apucat doamnele de gătit.

Cade tencuiala, cade toată țara, șoferii rezistă

În schimb, am făcut o descoperire. Lângă Teatrul de Comedie, deprimant de pustiu, dărăpănat și trist, e Institutul Național de Recuperare Medicină Fizică și Balneoclimatologie, asta e titulatura oficială, sub tutela Ministerului Sănătății. Toată clădirea era pavată cu plăcuțe cu „Atenție! Cade tencuiala”. M-am și dat mai la o parte, că bănuiesc că nu m-ar fi băgat la recuperare dacă m-ar fi pălit o bucată de tencuială în cap. Dar ce să vezi! La umbra nucului bătrân, nu era nuc, ci un pâlc de copaci, erau aliniate trei mașini, aceeași marcă, aceleași inițiale la numere, deci ale Institutului. Adică, ale șefilor. Trei mașini cu trei șoferi care zăceau toată ziua acolo în așteptarea șefilor. Asta, după ce dimineața, în perioade normale,  duc copiii șefilor la școală/grădiniță, fac ceva cumpărături pentru mama șefilor,  o duc nu știu unde pe soția șefului, apoi pe amantă. Cade tencuiala? Dă-o dracului de tencuială și de capul în care cade. Apropo de boala asta cu „am șofer și secretară, deci m-am ajuns”, pe vremuri am scris nu știu ce de un șef de-ăsta. M-a prins la un eveniment, un cocktail, și m-a pus la punct. Pe un ton de a auzit toată sala. „Ascultă, doamnă jurnalistă! Eu am mașină și șofer, mie îmi ține cineva portiera când urc și cobor. Ție îți deschide șoferul ușile la autobuz. Cum îți permiți tu să te iei de mine, tu care ești un nimeni?”. Evident, cei inteligenți au râs pe seama lui, mai ales că replica mea a fost: „Și îmi fac și singură cafeaua”. E, de această îngâmfare nu au scăpat șefii nici în ziua de azi. Că și de-aia peste tot în țară cade tencuiala.

Distanță de siguranță, nu socială

Nu știu cum am făcut, că am nimerit, trecând printr-un gang, în fața unei biserici. Înconjurată de clădiri înalte, mica biserică, foarte veche, părea așezată nefiresc în acel loc, dar aveai senzația că, de fapt, locul acela ar trebui să fie numai al ei, că restul sunt mastodonți care par că o și strivesc, dar sunt și ca niște fortărețe. M-a atras un afiș mare pe ușă, credeam că scrie ceva de interdicții. „Întunecarea minții este boală, iar luminarea minții e tămăduirea”. Asta scria, un citat din părintele Ioannis Romanidis. În timp ce făceam poza, am văzut înăuntru, într-un hol, trei fețe care-mi zâmbeau. Preotul și două doamne. M-au poftit să intru. „Dar e deschis?”, am întrebat eu temătoare. „Sigur că da”, mi-a răspuns preotul. În acel moment, am simțit că Dumnezeu m-a trimis acolo. Mi-au făcut semn să intru din hol în biserică. Era plin de flori, m-a învăluit un parfum de parcă mă scufundam în imensitatea unei grădini fermecate.
Doamna, de care mi-am dat seama apoi că e preoteasa, aducea brațe de flori pe care le aranja în vaze imense, dar și buchete mici pregătite de tânără în hol.

La plecare, am vrut să schimb câteva cuvinte cu preotul, să-i mulțumesc pentru că m-a lăsat să intru și, defect profesional, să-l întreb cum de țin ușa deschisă. Un om echilibrat, care avea argumente la tot ceea ce spunea, un om atât de blajin și care transmitea și căldură și speranță  și un preot cu atâta har a făcut ca schimbul de politețuri să se lungească la o oră de discuții. Desigur, am povestit despre epidemie. Mi-a plăcut că a scris pe un afiș îndemnul de a se păstra „distanța de siguranță”, nu „distanța socială”.
Mi-a spus multe și m-a ascultat fără a încerca vreo clipă să mă facă să plec cu ideile lui de acolo. Nici nu avea cum, gândeam la fel. M-am tot gândit pe drum că în curând vom avea mare nevoie să dăm peste oameni care să ne ajute să ne găsim sufletul. Nu escroci, nu habotnici, nu atotștiutori, ci oameni care chiar au harul de a-ți aduce liniște sufletească.

La plecare m-a dat cu mir. Tot drumul îmi venea câte o boare, un strop de divinitate de pe mâini.
Nici nu am știut unde am fost, dar mi-a fost rușine să întreb. Imediat ce am ieșit, am căutat pe internet. Era biserica Doamnei. Unul dintre cele mai frumoase locuri ascunse ale Bucureștiului. Acolo de unde eu, care nu-s prea dusă la biserică, am plecat cu mai multă nădejde.