Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020

În loc de prefață

Poate și la îndemnul meu, deși așa cum o cunosc, a fost vorba în primul rînd de indemnul lăuntric, Cora Muntean a ieșit din casă pentru a realiza o serie de reportaje din Capitala urgisitului an 2020.

Un reporter are față de cititor două avantaje:

1. Ajunge acolo unde cititorului îi e imposibil să ajungă.
2. Observă amănunte semnificative dintr-un anume loc, care ar scăpa cititorului dacă acesta ar ajunge, totuși, în locul respectiv.

Primul avantaj ține de legitimația de reporter. Ea, legitimația, dă posesorului posibilitatea de a ajunge în lumi inaccesibile cititorului. Zone de război, de dezastre naturale sau în țări care trec printr-un război civil, printr-o lovitură de stat.

I-am invidiat pentru asta de reporterii marilor trusturi de presă planetare, gen CNN, a căror apariție într-o țară putea fi semnalul că acolo se va întîmpla ceva despre care nici conducătorii țării nu știau încă. Am ajuns, iată, s-o invidiez pe Cora Munteanu. Pentru că ea a avut avantajul de a ieși din casă. De a ajunge cu legitimația de reporter nu la Polul Nord sau în Deșertul Gobi, ci în Bucureștiul lui începutului de aprilie 2020. Față de cititorul închis în casă, ea are avantajul că poate ieși pur și simplu pe străzile Capitalei. Ca să vezi! A ajunge pe străzile Bucureștiului e o aventură mai ceva decît a ajunge pe Lună!

Cora Muntean are însă și al doilea mare avantaj al reporterului. Știe să observe. Acolo unde privirea cititorului lunecă fără să se oprească reporterul Cora Muntean descoperă amănunte semnificative pentru halucinanta atmosferă dată de un oraș care trăiește sucit, mai ceva ca acel Cănuță al lui Caragiale.

Așa cum am bănuit, reportajele Corei Munteanu vor rămîne pentru viitorime ca documente scrise despre unul dintre momentele cînd Omenirea a fost lovită de un delir la care nici măcar autorii de High fantasy n-ar fi visat. (Ion Cristoiu)

Imediat se face o lună de când nu am ieșit din casă. Adică, am ieșit până la farmacie și magazin și am dat câteva ture de bloc. Am scris cum am putut, după Facebook, dat telefoane și făcând bilanțul infectaților și morților după comunicatele Grupului de Comunicare Strategică. Aseară mi-am căutat diploma de asistentă și certificatul de reatestare în meserie, că am mai dat un examen în 2012. Am zis că, la o adică, mă duc în spital. Însă, deocamdată, cel mai mult îmi doresc să văd ce se întâmplă în lume, altă lume decât cea de la farmacie și magazin, și să scriu despre asta.

Am stat și am făcut un bilanț. O lună de stat în casă a însemnat așa: câteva kilograme în plus, stomac praf, dureri de spate și încheieturi și, cel mai grav, o deteriorare psihică. Dacă voi continua așa, poate că nu mă infectez, dar îmi va fi foarte greu să mă recuperez.

Dacă ies, e posibil să mă infectez. Dacă mă infectez, e posibil să fac o formă ușoară sau gravă. Dacă fac o formă gravă, e posibil să mor sau să scap.

Pas cu pas, o altă versiune

Așadar, vineri dimineața am pornit la drum, după completarea declarației. A fost prima zi în care mi-am întâlnit vecinii care stau ușă în ușă cu mine. Ei nu ies deloc, comandă tot și le venise un pachet. Ieșiseră să-l ia. Erau temători, dar doamna a spus că pentru ei e bună această perioadă, că stau mai mult cu fetița.

Am plecat din in Bucureștii Noi. Am așteptat un tramvai sau troleu, deoarece nu pot trece podul Constanța altfel. Am coborât la prima stație și am pornit la pas vioi pe B-dul Ion Mihalache. Mie îmi place foarte mult să merg pe jos. Privind în zare și știind ce drum mă așteaptă, eram încântată. Rar întâlneam câte un om, ne studiam de la distanță și ne trăgeam într-o parte. Nimeni nu zâmbea, mie îmi venea să salut pe toată lumea, să intru în vorbă cu ei, să-i întreb ceva, orice.

Am dat de un chioșc de ziare. Câteva reviste de rebus erau aruncate pe o tejghea săracă, murdară și ruginită. Nu era nimeni, ușa era cârpită cu lemn și legată cu sârmă. M-am oprit să mă uit și am văzut dincolo de geamul murdar o doamnă care mă întreba din priviri dacă vreau ceva. I-am făcut semn că nu.

Dorurile copiilor

La un moment dat, am cotit la stânga, să ajung la intrarea în parcul de la Agronomie. În fața mea era o mamă cu un copil, un băiat de 6-7 ani. În dreapta, un loc de joacă. Intrarea era legată cu panglici de poliție, de parcă era locul unei crime. „Mami, te rog, lasă-mă să mă dau o dată în leagăn! Te rog, te implor”, spunea băiețelul. Mama s-a uitat temătoare în stânga, în dreapta și i-a spus: „Hai, fugi repede, dar de două ori și gata”. Copilul a început să alerge. „Nu rupe, intră pe sub”, i-a strigat mama. A fugit repede la leagăn, și-a făcut vânt și a început să râdă. „Nu face gălăgie!”, i-a strigat mama. „Hai, gata, vine poliția”. „Încă puțin, te rog!”. „Nuuu, vine poliția!”, a strigat mama disperată. Copilul s-a întors supărat, s-a uitat în jur. „Nu e poliția, mami”. „Nu e, dar ar putea veni”. Vizavi, într-un apartament de la parter, o fetiță își lipise nasul de geam și privea cu poftă. „Uite, mami, o fetiță”, a spus băiatul. I-a făcut cu mâna, ea i-a răspuns timid. În urma noastră a rămas zgomotul de fier ruginit, ca un vaiet de jale, pe care-l făcea leagănul în mișcare.

Ținutul florilor e sterp, miroase a pustiu

Am ajuns la intrarea în Agronomie. Pe vremea asta, pe acolo, începea spectacolul mirific al naturii. Am mers zilnic pe acest drum, că am locuit chiar în blocul de lângă intrare, aproape doi ani, spre redacție. Este un parc imens și drumul îmi era presărat cu flori și mirosea a verde și a tei. Mirosea a viață. Totul era însuflețit de studenți care plantau flori și cântau de mama focului.

Bariera era pusă, pe afișe scria că este interzisă intrarea. Portarul stătea rezemat de gheretă. Era nou, nu-l știam, eu mă împrietenisem cu toți. În fiecare seară le duceam Evenimentul zilei.

„Nu se poate intra, nu?”, întreb eu. „Nu, doamnă, scrie clar acolo”, răspunde el ursuz. Îl întreb de sănătate, încerc să îl fac să vorbească. Se vedea că-i este urât, că imediat s-a legat discuția. Mi-a spus că este disperat din cauza bătrânilor. „Doamnă, vin seara, că ei vor să se plimbe. Le spun că e ordin că nu au voie să iasă din casă, ei nu ascultă. Mai să treacă peste mine. De două ori am chemat poliția, că nu i-am dovedit. Păi, spuneți, doamnă, ce lume e asta? Ăștia sunt sinucigași”. „E, vor și ei să iasă la aer”. „Ce aer, doamnă? Dacă s-a dat ordin să stea în case, să stea în case. Să mă lupt eu cu ei pentru binele lor? Că își scot câinii, păi să-și țină și câinele în casă, că eu nu-mi pierd pâinea pentru ei”. Omul era destul de robust, îmi și imaginam cum se lupta cu niște doamne octogenare firave. L-am întrebat dacă s-au plantat flori. „Nu, nimic, e sterp tot”. „Cât de trist e, ce frumos era anul trecut!”, spun eu. „Era, dar nu mai este, ce să facem dacă a dat necazul ăsta peste noi!”, a spus el parcă mai îmbunat. Mi-a povestit că are o fată în Belgia și că i-a spus să stea acolo. Era baby-sitter, acum nu mai are de lucru, dar soțul ei mai face bani că lucrează în construcții. El locuiește într-un sat, are porci, vacă, o mulțime de găini și hambarul plin. Nu-și face griji, doar că îi este teribil de frică de virus.

A venit și câinele campusului, unul lățos cu niște ochi negri, care dormea toată iarna pe capacele de canalizare. Dimineața mă conducea până la grădina cu flori. S-a pus pe labe și m-a privit. „Hei, mă mai cunoști?”, l-am întrebat eu. Și-a lăsat capul într-o parte și m-a privit cu blândețe. Parcă și lui îi era dor de oameni, de copiii care veneau pe bicicletă, cu care se lua la întrecere.

L-am lăsat pe portar. E un tip prăpăstios, probabil un mare consumator de știri.

Resemnare în piața bogaților

M-am îndreptat spre Piața Domenii, crème de la crème a piețelor din București. Adică, cea mai scumpă. Cât am locuit în zonă am descoperit că piețarii îi disprețuiau profund pe „bogătanii snobi” din zonă și-i și taxau, că știau că, de mândri ce erau, nu ripostau când umflau prețul. La rândul lor, îi desconsiderau pe vânzători și le vorbeau ca slugilor. Eu îi salutam și spuneam „mulțumesc”, că la un moment dat mi-au spus niște vânzătoare că sigur nu sunt din zonă. Însă, eu cumpăram la prețul corect.

Am intrat prin spate, unde am dat de o mare tarabă cu flori. Vindea o doamnă tânără. De fapt, stătea, că mai nimeni nu cumpără flori. Mi-a povestit că producătoare e mamaia de la Mogoșoaia, dar ea are peste 65 de ani și nu vine la piață. „Dar nu-și arată vârsta, toată ziua muncește”, mi-a spus ea.

O parte a pieței era pustie, dar erau destule tarabe încărcate cu legume proaspete. Vânzătorii se rugau de fiecare om care trecea pe lângă tarabă, fluturau ceapa verde și ridichile, desfăceau câte o căpățână de salata verde cu frunze cărnoase, să vadă cumpărătorii că e de calitate. Nevoia i-a învățat să mânuiască marfa și cu mănuși. Erau și femei mai în vârstă. Am văzut o tarabă plină cu pungi în care erau urzici. Dincolo era o doamnă cu mască și cu părul acoperit. O șuviță blondă rebelă i se scurgea pe tenul bătut de soare și de vânt. M-a îndemnat să iau urzici, „că-s curățate și spălate, le mai dați o dată prin apă și le puneți în oală”. Mi-a spus că asta e ultima zi în care le poate vinde. „De ce?”, o întreb eu. „Păi, nu mai vin. Și în Săptămâna Mare nu se mănâncă urzici”. Și-a dat seama că nu știu de ce. „Domnul Isus a fost bătut cu urzici, și-i păcat să mâncăm în Săptămâna mare”, mi-a explicat ea. Am întrebat-o de sparanghel. „Aoleu, doamnă, sunt sătulă de sparanghel. Eu, de 14 ani umblu la lucru în toată Europa. În Spania numai sparanghel am cules”. Mi-a spus că a venit în ianuarie și că va pleca din nou, imediat ce se poate „cu contract și acte în regulă”. „Până acum am trăit numai din urzici, dar nu se poate. Dacă ne-ar ajuta să încropim și noi ceva, nu m-aș mai duce în străini, dar cine să ne ajute? Nu are cine”, a spus ea. Fără revoltă, doar resemnată. Și-a pus protector mâna deasupra urzicilor, am vrut să o mângâi, apoi mi-am dat seama că e interzis. De fapt, regula asta nu trebuia să se numească distanță socială, ci fizică. Distanța socială înseamnă că, de fapt, trebuie să-ți fie total indiferent ce i se întâmplă aproapelui tău.

Am venit ca apa și plecăm ca vântul

Am plecat și din piață. Ca vântul și ca gândul am ajuns la cealaltă piață, „1 Mai”, pe vremuri. M-am abătut de la traseul trecut pe declarație și am zis să trec prin parcul de lângă șoseaua Kiseleff. Evident, intrarea era legată. Cu panglică de crimă. Niște oameni își plimbau câinii pe spațiul dintre trotuar și gardul imaginar al parcului. Mai încolo, un cerc de lalele, care mai de care mai colorate, mai vesele. Pe băncile de pe trotuar stăteau oameni. Nu am găsit nicio logică în închiderea acestui parc.

De departe l-am zărit pe Omar Khayyam. Alb și blând, cu capul plecat către lume parcă spunea:

„Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune
Şi, dup-atâta trudă, atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi că plecăm ca vântul”.

Pe Monetăriei, am făcut la dreapta. La Biserica Mavrogheni era o doamnă, Ana, de vreo 90 de ani, care vindea lumânări. O femeie blândă și tare încercată de viață. Am stat odată de vorbă cu ea și acum am vrut să văd dacă e bine. Am intrat în curte și mi-am dat seama că se fac ceva lucrări, nu știam dacă este deschisă biserica, dar am mers până la ușă. Era deschisă, am intrat. Am privit în stânga, acolo unde stătea doamna Ana, nu era. M-am apropiat de icoane, parcă și sfinții erau dezolați. Din spate, de lângă altar, se auzea un plâns înecat și rugăciune. M-am uitat dintr-o parte. O tânără, însărcinată cam în ultima lună, stătea în genunchi, cu o mână pe burtă și una pe icoana Maicii Domnului. „Te rog, te implor, fă lumea asta mai bună, copilul ăsta nu are nicio vină”, murmura ea.

Într-o parte, era o carte deschisă, ca o invitație la speranță: să dăm această pagină, să vină vești bune.
În curte m-am întâlnit cu părintele paroh. M-a întrebat dacă am nevoie de ceva. „De lumea dinainte, părinte!”, i-am răspuns eu. „Știu, ne rugăm pentru asta”. Am și uitat să-l întreb de doamna Ana, că se ocupa cu niște tineri voluntari.

Luna, un loc mai sigur decât Pământul

Am ajuns în Piața Victoriei. Militari cu arma la picior, polițiști și jandarmi-niște tineri vizibil copleșiți de importanța pe care o au, de puterea pe care le-o dă arma-stăteau de vorbă lângă mașini.
Am făcut repede o poză. Cum eram doar eu pe acolo, chiar nu voiam să le dau de lucru. Am trecut pe partea cu clădirea guvernului. De regulă, jandarmii stăteau plictisiți afară. Nu am văzut pe nimeni la prima gheretă. Curtea era goală, doar câteva mașini trase la scară și un covor verde pe trepte. M-am întins peste gard să fac o poză, când am văzut că mișcă ceva în gheretă. Am plecat în viteză. În aceste zile e mai bine să nu ai de-a face cu forțele de ordine.

Am ajuns pe bulevardul Lascăr Catargiu, la semaforul cu buton. Și mi-am amintit de o întâmplare de acum doi ani. Eu stăteam la semafor și nicicum nu se mai făcea verde. Pe partea cealaltă era un polițist care dirija circulația. Mi-a făcut un semn ciudat de câteva ori, dar nu am înțeles. La un moment dat, a venit între cele două sensuri, a oprit circulația și mi-a făcut semn să trec. Vai, dar ce importantă m-am simțit! Când am trecut pe lângă el i-am mulțumit, iar el mi-a spus de șmecheria cu buton. Eu, blondă, dar și el. Nu i-am zis, dar nu putea să apese el pe buton, să nu oprească circulația ca pentru Iohannis?
Am zâmbit. M-am intersectat cu un tânăr, care mi-a răspuns cu un zâmbet.

Am ajuns la Observatorul Astronomic. De fiecare dată mă opresc acolo și citesc despre misiunile pe Lună, despre astronauți. Mă fascinează. Azi, printre altele, scria că Luna este un loc minunat și că dacă strigi nu te aude nimeni. Așa e acum și aici, nu te aude nimeni, m-am gândit eu.

Copiii nu știu de virus și nu le este teamă

Umblam deja de câteva ore și, dintr-o dată, m-a lovit o nevoie fiziologică. Mică. Asta problemă! Ajung la hotel Minerva. Închis. Intru în Piața Romană. Mașini multe, oameni aproape deloc. Militarii, polițiștii și jandarmii, la post. O iau prin Piața Amzei, dar nu am intrat. Vreau să mă duc la Calea Victoriei, mă uit pe declarație și constat că nu am scris că merg pe traseul ăla. Zic că adaug, dar constat că pixul cu pastă neagră cu care am scris nu era, îl lăsasem acasă, aveam doar unul cu pastă albastră. O iau pe lângă „La Mama” și ajung la Athénée Palace Hilton. Pustiu, pustiu. Stau în fața ușii rotative ca proasta. Văd camera de luat vederi și fac un semn amical cu mâna, să nu creadă cineva că vreau să dau o spargere. Că mă și vedeam băgată în dubă.

Trec pe lângă parcul de la Ateneu și văd că e deschis. Mă cam dureau picioarele, am umblat trei ore continuu după o lună în care am zăcut. În parc, o mamă cu un băiețel mic, de-abia umbla în picioare. Fără mască, fără mănuși, deși se vedea că și-ar fi putut permite orice. M-am așezat pe o bancă, ei pe alta. Copilul, cu părul bălai, era foarte vesel. M-am jucat cu el cucu-bau pe după coșul de gunoi. A început să râdă. Râsul lui era ca o orchestră care interpreta „Oda bucuriei”. Mama lui îmi zâmbea. După aceea, s-au dus și s-au tăvălit în iarbă, au cules flori de păpădie și au suflat puful. Lângă mine s-a oprit o trupă de porumbei, cred că nici pe ei nu-i mai hrănește nimeni pentru că s-au așezat în cerc și se uitau întrebători și cu reproș la mine. A venit copilul în fugă și i-a zburătăcit pe toți, m-a salvat. Ne-am luat „la revedere” cu trimis bezele.

Mai suspectă decât teroriștii

Eu mi-am amintit de nevoie. Îmi zic că îmi fac de lucru pe la ministere și țuști într-o toaletă. În față la Interne erau care de televiziune, intru la Ministerul Muncii. Era ora 14.20. Angajatele ieșeau stoluri și-i ciripeau ofițerului de la poartă: „Week-end plăcut!”, de parcă se anunța un city break de pomină.

Îl întreb direct dacă pot să merg la o toaletă. S-a uitat la mine de parcă l-aș fi înștiințat că vreau să plasez o bombă și-i cer permisiunea. „Nu, că ar trebui să vă conduc și nu pot pleca de aici”, mi-a spus el și m-a concediat din privire. Apropo, nu am văzut în tot orașul niciun cerșetor, aurolac sau om al străzii. Nici flegme și scuipați pe trotuar. Iar asta e singura parte bună pe care o găsesc în toată nebunia asta. Trec pe lângă Interne, tot pustiu era și acolo. Ajung la Ministerul Sănătății, dar pe când mă gândeam să intru tocmai ieșea un tip cu o vestă antiglonț pe el și-mi zic că acolo o fi treabă serioasă, așa că mai rabd.

Lângă Inter era deschis un restaurant mic „Cooperativa FruFru”. O rog pe domnișoara care stătea după geamul protector să îmi permită să folosesc toaleta. „Nu pot, îmi pare rău, avem camere de luat vederi și nu vreau să am probleme”. Ies și intru la Plafarul de lângă, aceeași rugăminte. „Nu merge butonul de la apă”, se scuză vânzătoarea. Am realizat că nu mai am nicio șansă și m-am rugat ca practica pe care am făcut-o în sălile de operație, când nu ieșeam câte 6-8 ore și am fost învățate să ne controlăm vezica, să-mi fie de folos.

Zic să încerc și la Inter. Dau de aceleași uși rotative înțepenite. Măreața clădire era rece și țeapănă. Pe când căutam camera să zâmbesc și să fac semnul păcii, văd că se mișcă puțin ușa, o crăpătură de nici un deget. De dincolo, un domn, surprins de apariția mea, mă întreabă dacă îmi poate fi de folos. „Nu, mulțumesc”, îi răspund eu, convinsă că rugămintea mea va fi sortită eșecului. „E trist, doamnă, știu, niciodată nu a fost așa”, mi-a spus el.

În fața Teatrului Național, doi agenți de pază stăteau la soare. Mă duc hotărâtă la ei și îi rog să mă lase la toaletă. „Sigur, doamnă, doar că e deschis numai la bărbați”. M-a condus până în hol și mi-a explicat cum ajung. Trebuia să cobor niște scări, să o iau la dreapta. Toate bune și frumoase, numai că, nici urmă de întrerupător și lumina venea doar de la semnul ăla cu un om care coboară scările. Mai pe pipăite, mai pe dâra aia de lumină, am reușit. M-am spălat pe mâini de două ori și am răsuflat ușurată. De-acum, puteam continua aventura. Le-am mulțumit oamenilor cu atâta recunoștință de au crezut că am și furat ceva și m-am oprit în fața Căruței cu paiațe. Băncile erau pline de praf de nu te puteai așeza. Nici urmă că ar fi trecut cineva pe acolo, nici măcar un câine. Scot niște șervețele umede, șterg temeinic un colț de bancă și mă așez. Mă uit la desfășurarea de forțe din stradă. Aceeași formulă: militari cu pușca la picior și polițiști. Polițiștii opreau mașini la control. Alea mai modeste, treceau jeep-urile și limuzinele scumpe ca prin brânză.

Cum stăteam eu și analizam spectacolul, simt pe cineva lângă mine. Mi-a stat inima. Întorc încet capul, era un agent de pază. Altul, nu cei de la teatru. „Ce faceți aici?”, mă întreabă. „Stau”. „De ce stați aici?” „E interzis?” „Nu, dar poate vine poliția și vă ia”. „Să vină”. „Bine, eu v-am avertizat”. „Mulțumesc”. Am mai stat puțin și am analizat paiațele, mi s-a părut că râd batjocoritor de întreaga lume, apoi și de-a naibii, m-am dus pe trotuar și le-am făcut o poză.

Militarii, tot niște puști cărora eu nu aș prea avea încredere să le dau o armă pe mână. Când i-am văzut că mă fixează cu privirea, am plecat.

Drumul de întoarcere

Am luat-o în sens invers pe Magheru spre Romană. Am intrat în Biserica Italiană, era pustiu și acolo, dar mie îmi place foarte mult acea biserică.

Când am ajuns în dreptul hotelului Ambasador, închis evident, de pe partea cealaltă am auzit gălăgie. M-a surprins, pentru că în afară de zgomot de mașini, eu nu am auzit glasuri de oameni. Erau doi bărbați. Unul cu un steag Tricolor într-un vârf de băț și altul cu o pancartă agățată de piept. Nu i-am putut fotografia, că era prea departe. Lângă ei s-a oprit o ambulanță și nu știu ce le-a spus, dar ăștia au început să urle ca din gură de șarpe că au drepturi. Nu știu ce le-au spus cei din ambulanță, dar ăia au tăcut și au început să se închine a rugăminte.

La Sexshop-ul de mai încolo, ușa era întredeschisă, de parcă cineva s-ar fi furișat.

În Romană, niște muncitori de la salubritate spălau temeinic trotuarul. Aș fi putut lua autobuzul 300 de la capăt de linie, dar mi-am propus să mai merg pe jos cât pot. Am zis că merg până la Victoriei, să văd ce au mai afișat cei de la Centrul Cultural al Federației Ruse pe gard. În general, pun chestii interesante, peisaje frumoase. Azi era numai despre război, despre măreția rușilor și învingerea nemților.

A venit foarte repede un autobuz 300, mai trecuseră vreo trei pe lângă mine. Eram trei persoane. Una s-a așezat în față, eu în mijloc și una, în spate. Nu era doar liniște, era o tăcere atât de apăsătoare încât aveam impresia că la capăt de linie e infernul.