Prin Sibiu, printre panouri

Drumul spre Răşinari pe traseul de biciclete, paralel cu șoseaua care duce la Păltiniş, miroase a pădure şi frunze uscate în care transpiră din adâncuri pământul rece. Mirosul proaspăt persistă în pofida coloanelor de maşini cu destinaţia Muzeul Satului (Astra), Cisnădioara, Curmătură sau staţiunea Păltiniş. Dacă faci traseul la pas în doi cu soarele şi cerul albastru fără nori, poţi vedea lumina rezemată-n arama arborilor zvelți şi înalţi, ori culcuşită-n frunze. Chiar la ieşirea din oraşul Sibiu, te întâmpină un urs tras în poză pe un panou publicitar, cu o atitudine maiestoasă, regală. Acelaşi panou, dar la scală masivă şi după ultima poartă de intrare în Muzeul Astra. Pe panou, o avertizare despre animale periculoase, care coboară printre oameni, cu care te poţi întâlni la plimbare. Aşadar, multă grijă. Ți se spune ce să nu faci în cazul în care-ţi apare ursul în drum: nu faceţi fotografii, nu vă apropiaţi, nu hrăniţi animalele. Asta-mi aminteşte de ‘don’t feed the ducks!’, rugăminte pe mai toate panourile din parcurile cu heleştee, lacuri din Regatul Unit. Dar nu-ţi spune ce să faci: s-o iei la fugă, să stai smirnă, să te îndepărtezi de urs cu calm şi gândire pozitivă? “În situaţii de urgenţă sunaţi la112”. Da, înţeleg ‘health and safety rules’, dar panourile acestea mi se par excesive: la ieşirea din oraş, pe lângă traseul turistic pentru biciclişti şi pietoni spre Răşinari, pe o şosea cu trafic de maşini care ar fi traumatism pentru un urs. Mai degrabă, acţionează ca un mesaj publicitar de marketing subtil al locaţiilor din preajmă: zoo, muzeul satului, muzeul Astra, Restaurantul Versailles, Cămara Boierului, Grillhouse. Subliminal, eşti îndrumat spre acele locaţii de agrement, culturale şi culinare, care sunt safe. Nu plimbări prin pădure pe poteci neumblate. În contrast cu ursul din sălbăticie, periculos, ţi se-nfăţişează un ursuleţ ca din desene animate, o imagine virtuală, prietenoasă pe două panouri, să-l vezi din ambele direcţii, când treci pe lângă Hotelul Hilton, construcţia de vis-à-vis cu grădina zoologică (zoo pe panou). Cel domesticit, dus în robie, supus nevoilor de distracţie ale copiilor şi ale orăşenilor plictisiţi e scump, mânca-l-ar mama. Un fel de Bubico, umanizat, în cuşca de care, totuşi, nu te poţi apropia dincolo de bara de protecţie. Chiar în spatele parcării de la Zoo, un restaurant numit Grillhouse, cu o statuie impunătoare la intrare, reprezentând un taur negru. Are şi sârmă trasă prin nas. E clar, acolo se mănâncă steak şi beef. Taur, corrida, toreadori, zoo, beef te duc subliminal şi subconştient la o viziune grotescă: animalul sălbatic nu are valoare în sine, decât îmbânzit, controlat, subordonat nevoilor omului. Lângă Hotelul Hilton, un panou publicitar cu Cămara Boierului unde ai terasă şi taraf. Culoarea panoului are exact aceeaşi nuanţă cu a Hotelului Hilton: un galben cald şi calm, de confort. Formează un ‘cuplu’, un pas-de deux. Numele ales pentru restaurantul de lux te face să te gândeşti, să-ţi imaginezi un pântece boieresc, mare, plin, putere, bani, status. Şi din nou, multă carne, ca-n orice restaurant cu specific românesc. Mai faci câţiva paşi şi te ciocneşti de alt panou mare publicitar, unde afli despre saună şi despre existenţa Restaurantului Versailles, în mod cert cu specialităţi franţuzeşti. Iar la câteva sute de metri de acest cocktail de reclame ale îmbuibării, relaxării în confort, vis-à-vis de animale odinioară sălbatice, acum în cuşti, ai panourile cu urşii extrem de periculoşi. Atenţie, evitaţi un alt ‘beef’ în sânge. Totul este ‘beefy’, primar, dar subtil mascat în lux.

Interesant şi panoul cu mesaj pentru salvarea pădurii: „În viitor, cine va avea pădure, acela va avea aur”. Bună reclama, dar până nu demult, unii au dat, iar alţii ne-au luat ‘aurul’. Ca să ai o perspectivă reală a cât s-a defrişat şi cum s-a schimbat peisajul României, trebuie să priveşti pământul prin geamul rotund de avion. De acolo, de sus, vezi cel mai bine ruptura şi felul cum s-a trecut cu tancul drujbei prin făptura delicată a pădurii. Şi dacă tot am pomenit de defrişări, merită menţionat şi alt panou pe partea opusă cu Cimitirul de pe Calea Dumbrăvii. Acela îţi vorbeşte despre împăduriri: „Împreună vom salva pădurile împădurind România”. O hartă a României pe care sunt câţiva omuleţi în miniatură, fetiţe şi băieţi, care trag, la propriu, un covor de brazi de la vest la estul ţării. Imaginea aceea este un over-statement, un ideal tras de păr, dar hai să zicem că intenţia susţine un proiect de ţară.

Dar să revin la drumul ce duce la Răşinari. Când te apropii de satul dinainte de comuna Răşinari, pădurea devine mai generoasă cu peisajul din zare. I se deschide, lasă munţii şi albul de zăpadă să străbată cu privirea până la şosea. Privind spre stânga, îţi dai seama că te apropii de-o aşezare omenească. Nu după mult timp se termină brusc pista de biciclete şi eşti aruncat de pe trotuar direct pe şosea, printre maşini şi câini care ies din curţi, de pe uliţi sau din spaţii publice, pământuri neîngrijite, cu stâlpi pentru garduri, din care au căzut ori dispărut panourile, plasa. Sau poate lipsa lor face parte dintr-un proiect început şi nefinalizat. Pământuri care par ale nimănui, deşi poate sunt ale cuiva. Câinii te latră, dar nu se dau la tine. Cel puţin, la mine n-au sărit. Din acel punct, când se sfârşeşte pista, drumul nu este pentru cei slabi de inimă. Ca să te fereşti de maşini, trebuie să alegi între noroi, mersul prin bălării uscate, prin hârtoape, sau între şinele vechiului tramvai, acum piesă vie de muzeu expusă la stradă, trecătorilor. Gunoaie pe marginea drumului, prin micile şanţuri şi ierburi necosite. La un moment dat, zăreşti râul pe partea dreaptă, dar nu te poţi bucura de el. Gunoaie şi resturi, unele albe ca nişte stafii trase la umbra trecutului. Comuna Răşinari creşte din drumul principal, din satul anterior, atrăgându-te ca o Fata Morgana. Zăreşti casele de sub munţi, turla bisericii, ai vrea să poţi zbura până acolo, să scapi de urâţenia care ţi-a sărit în faţă după ce s-a sfârşit deliciul pădurii. De pericolul urâţirii naturii nu avertizează nimeni prin panouri publicitar-educativ-formatoare. Odată ce pătrunzi în arterele, venele şi inima comunei, locul se schimbă: case, porţi şi drumuri de oameni gospodari.

Sumarizare – Concluzie

Complexul arhitectural Grillhouse – Hotel Hilton – Restaurantul Versailles – Restaurantul Cămara Boierului este un fiasco simbolistic – architectural prin alegerea locaţiei şi a aglomerării într-un spaţiu/rezervaţie de o frumuseţe naturală ieşită din comun. La fel şi simbolistica numelor alese: e un afront la adresa naturii, a forţei ei neîmblânzite (de om), în care coexistă liniştea, frumuseţea şi forţa, în echilibru. Cred ca s-a dorit un cocktail multi-culturalist culinar (românesc, anglo-american, franţuzesc), să eclipseze imaginea desuetă a Hotelului Restaurant de trei stele Dumbrava Sibiului, construit pe vremea dictaturii. Vopsită în roz, Dumbrava Sibiului se distanţează de pântecele plin a bucate boiereşti, printr-un destin care o leagă nu doar de trecut, ci şi de umbra pădurii de aramă.

Drumul- traseul turistic care duce înspre un centru spiritual al Mărginimii Sibiului şi al unui fragment de identitate românească nu se prezintă ca un tot, ca un întreg. Acest fapt spune mai multe lucruri: superficialitate, neasumarea până la capăt a valorilor acelui loc, lipsă de pragmatism şi de viziune asupra importanţei de a crea un tot unitar. Nu ‘merge şi aşa’. Oamenii acelor locuri nu sunt conştienţi că au de apărat o reputaţie de dincolo de ei, ce li s-a dat ca un dar al locului: memoria şi casa memorială a lui Emil Cioran, Octavian Goga şi mausoleul lui Andrei Şaguna. E aici un dublu respect: faţă de aceştia şi faţă de comunitatea care trăieşte acolo.

Primarul şi preotul din Răşinari ar putea mobiliza oamenii la muncă în folosul comunităţii: curăţarea spaţiilor publice de gunoaie, curăţarea râului. S-ar putea veni şi cu motocoasa printre bălăriile de pe marginea drumului. Munca în folosul comunităţii nu e doar pentru cei care au de ispăşit o pedeapsă. În primul rând, nu ar mai trebui văzută ca ceva lipsit de valoare.