Prin tribunale ca prin viață | O dragoste pierdută pentru dreptul la viață!

Undeva, în Pitești, într-un sat care îmi aminteşte de satul copilărie mele, o femeie se luptă cu mentalităţile şi cu abuzurile emoţionale ale unui fost partener de viață. E singură în faţa unui sistem indiferent, și care nu asigură o protecție eficientă a copilului. Cândva, a avut şi ea vise: îşi dorea să aibă o viaţă mai bună și să-și crească fetița în armonie și iubire.

Ce s-a întâmplat? Cu ceva vreme în urmă s-a căsătorit. Din căsătorie a rezultat un copil, o minune de fetiţă. Când fetița a crescut puțin, ea s-a întors la serviciu. Cât timp lucra, soțul ei se ocupa de cea mică. Din păcate, soţul nu vedea cu ochi buni acest lucru, fiind foarte gelos. Așa au început certurile, apoi bătăile sub privirile îngrozite ale fetiţei, care avea atunci cam 4 anișori.

Au trecut câțiva ani buni și lucrurile nu s-au îmbunătăţit. Astfel, soția a plecat de acasă, într-un oraş din apropiere, a luat fetița cu ea. Cum fata își dorea să-și vadă tatăl, mama a fost de acord să meargă acasă să-l vadă. Au urmat mai multe vizite, însă într-un moment, tatăl nu a mai lăsat fata să plece la mama ei.

Maria, avea 9 ani când tatăl ei, prin toate mijloacele posibile a influențat-o să nu mai meargă la mama ei. Ce putea gândi şi simţi o fetiţă de 9 ani căreia i se spunea continuu că mama ei nu o mai vrea, că a părăsit-o și că nu o iubește?

Din punct de vedere psihologic, aceasta este ilustrarea clară a conceptului de alienare parentală: copilul este influențat de unul din părinți să devină ostil față de celălalt.

A urmat divorţul. Instanța a stabilit locuința minorei la tatăl ei. De fapt, ce a urmărit tatăl?
Fetița face ce îi spune tatăl și poate chiar crede, în sufletul ei că îi va fi mai bine alături de el. În faţa judecătorului declară că vrea să rămână cu tata. Însă, este vina ei? Halucinant este faptul că judecătorii o cred pe copilă, nu iau în calcul posibilitatea ca acest copil să fi fost influențat. Nu au ținut cont de gradul de maturitate al copilului. În ciuda faptului că există la dosar o expertiză psihologică ce indică alienarea parentală, sentinţa îi stabileşte domiciliul la tată, și un program de vizită la mamă.

În fapt, agresivitatea bărbatului şi disocierea emoţională a fetiţei fac imposibil un contact real între mamă şi fetiţa ei, deoarece aceasta
refuză să aibă legături personale cu mama ei.

Femeia și-a regăsit puterea și e hotărâtă să lupte în continuare, atât cu sistemul şi cu mentalităţile, dar cel mai important să recâștige dragostea fetiței ei. O dragoste pierdută pentru dreptul la viață!

A luptat ani ca să câștige în primă fază relaţia cu fetița ei. Și astăzi bărbatul continuă amenințările la adresa mamei în speranţa că ea va renunţa la proces. Femeia rezistă, însă, se luptă cu un sistem ineficient, cu profesorii şcolii care o evită, diriginta care se ascunde în spatele ideii că „fetiţa nu vrea să îşi vadă mama”. Ce mentalitate înrădăcinată!
În concluzie, cine o susţine pe această mamă? Statul român? Oare cum ar fi reacţionat sistemul norvegian în această situaţie? Probabil ar fi luat o decizie dură, dar corectă pentru copil; s-ar fi implicat, nu ar fi rămas indiferent! Da, pentru că ambii părinţi au aceleași drepturi cu privire la creșterea, educarea și pregătirea profesională a copilului lor.
Din păcate, această femeie și povestea ei nu este unică, mai sunt şi altele, poate sute sau mii care trăiesc aceeaşi teamă.
Însă, se întreabă cineva, ce se va întâmpla cu acești copii? Vor duce mai departe aceleaşi răni şi aceleaşi comportamente!