Prin tribunale ca prin viață: Și avocatul e femeie: „Femeia cu părul de aur”

Să fii o femeie puternică nu este ușor; însă pentru că am fost crescută de o femeie și mai puternică, viața mea profesională este puțin mai ușor de dus, mai ales atunci când vorbim de malpraxis. Într o dimineață, îmi sună telefonul, era undeva prin anul 2009. O voce caldă de femeie îmi spune: „Sunteți doamna avocat …? Îi confirm, Da …! Femeia plânge și îmi spune că m-a văzut la televizor, că își dorește să se întâlnească cu mine, că am o figură angelică, să o ajut, că ea nu mai poate …”

În acel moment am aflat că este vorba de un caz de malparxis, adică, această FEMEIE, mamă și soție, a fost victima unui act medical care a produs consecințe deosebit de grave printr-o neglijență nepermisă din partea unei asistente medicale și a unui medic care a pus diagnosticul greșit: cancer. Ce s-a întâmplat? O asistentă medicală din cadrul unui Spital … – Laboratorul de Anatomie Patologică, a procedat la etichetarea eronată a unor lamele cu material …, respectiv din neatenție a numerotat o lamă … cu secțiuni obținute dintr-un alt bloc de parafină decât al clientei mele, fapt ce a dus la diagnosticarea greșită și aplicarea unui tratament care nu era necesar (6 luni de tratament cu citostatice), cu consecințe deosebit de grave asupra stării de sănătate. Încadrarea juridică a faptei a fost de neglijență în serviciu, infracțiune prevazută de Codul Penal. Astfel, asistenta medicală fost trimisă în judecată, iar Spitalul … a avut calitatea de parte responsabilă civilmente. Medicul care a pus diagnosticul nu a fost tras la răspundere penală, singura vinovată a fost asistenta medicală care a primit o pedeapsă cu închisoarea pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, pedeapsă ce a fost suspendată sub supraveghere și a fost obligată în solidar cu Spitalul … la plata unor daune materiale și morale către „Femeia cu părul de aur”. Ce s-o fi întâmplat cu femeia, care a primit analizele clientei mele? Biata femeie, fără tratament, nu a avut nicio șansă, boala fiind în stadiu avansat, iar șansele de supraviețuire mici.

Revenind, ne-am întâlnit în aceeași zi și am aflat întreaga poveste care m-a cutremurat. În sinea mea m-am întrebat: Doamne cum se poate așa ceva? La 47 de ani … aproape vârsta mea acum. O femeie frumoasă: „Femeia cu părul de aur”, o să vedeți de ce. Am reușit după câteva ore de discuții să o conving că mai are multe de făcut, în primul rând are dreptul la viață, să-și crească fetița împreună cu soțul ei, să meargă cu flori la mormântul fetei pe care o pierduse cu doi ani în urmă, dar mai ales să-și vindece sufletul, pierdut într-o lume plină de indiferență, neglijență și neprofesioniști, așa cum se întâmplă în unele spitale renumite și cu pretenții, cică…

Femeia a fost diagnosticată cu un cancer care s-a demonstrat într-un târziu că nu a existat… Offf, cum este posibil m-am întrebat, este eroare umană, neglijență în serviciu, destin, ce este Doamne? De ce această femeie m-a ales pe mine, de ce m-a sunat tocmai pe mine? Eram conștientă din acel moment că voi prelua parte din suferința ei și a familiei, știam că mă voi lupta cu morile de vânt, știam că vor trece ani buni din viața mea până voi ajunge la finalizarea procesului penal, însă cel mai important pentru noi era să demonstrăm că aici cineva a greșit…

„Femeia cu părul de aur” a trăit drama vieții ei: A simțit cum se prăbușește cerul peste ea și familia ei. Cu doi ani în urmă, îi murise fetița cea mare de cancer de piele. Știa foarte bine cât de devastatoare poate fi evoluția cancerului și cât de chinuitor, pentru bolnav, dar și pentru cei din jur, este sfârșitul. Pentru că, după ce ai ingrijit pe cineva suferind de această boală, de cele mai multe ori incurabilă, mai ales când este vorba de propriul copil, nu mai speri în minuni, te aștepți să îți cedeze inima, capul, să cedeze ceva și să mori de supărare.

Ce s-a instalat? A început tratamentul cu citostatice. Mi-a povestit, fiind practic imposibil să-mi imaginez ce înseamnă așa ceva. Ți se schimbă viața cu totul. Ai senzația că fiecare perfuzie pe care o faci îți infuzează un strop de viață. Și, totuși, este foarte greu pentru că încep stările de greață, cu vomă din când în când, care te dezumanizează, care te fac depresiv. Nu știi ce să îți dorești, să ai parte de acest chin mereu, dar să fii în viață sau să mori mai repede, ca să nu te mai chinuiești nici pe tine, nici pe cei din jur. Privea lucrurile cu groază, gândindu-se că poate fetiței pe care o pierduse îi este dor de ea și o vrea alături sau fetița cea mică, care i-a rămas ca singura bucurie și lumină a vieții o vrea acasă, avea impresia că nu luptă destul.

În primul rând, după două săptămâni de la prima doză, a început să-i cadă părul. Avea părul lung în acea perioadă. Soțul ei a tuns-o și apoi a ras-o în cap, lucru extrem de dureros pentru amândoi. Lacrimile îi curgeau fără oprire când îmi povestea, moment în care aveam în mână fotografiile ei și trăiam o stare de compasiune puternică, nu știam cum să-mi maschez lacrimile, să fiu puternică … Sunt avocatul OM, nu sunt din fier… și da, am simțit că trebuie să lupt pentru această familie, așa cum aș fi facut-o pentru mine. Nu doream ca cineva să mai treacă prin atâta suferință. Am început cu Colegiul Medicilor … deoarece Comisia de Disciplină tocmai ce hotărâse nesancționarea medicilor intimați, un război greu de dus, în contextul în care: „corb la corb nu-și scoate ochii”, am apelat la sprijinul presei și al televiziunilor, am considerat că fiind un caz mediatizat, unii nu vor mai avea curajul să-și bage gunoiul sub preș și vom beneficia de o cercetare judiciară în litera și spiritul legii.

Vremea a trecut, anii au trecut și „Femeia cu părul de aur” este de fapt, FEMEIA aceasta puternică, obligată să poarte perucă.

Mereu aveam impresia că lumea se uită la ea diferit, mai ales în cei 5 ani prin „tribunale”, unii o priveau cu compasiune, alții cu curiozitate. Au fost momente când pe obrazul judecătorilor în acești ani, am văzut tristețe, am văzut lacrimi, da și judecătorii sunt OAMENI. Nu pot să descriu în cuvinte ce am trăit, să vezi că pledoaria ta ajunge la sufletul auditoriului pe care nu l-ai ales tu și de multe ori să-ți dorești să nu fi fost tu avocatul ales într-o astfel de cauză.

Din păcate, sala de judecată a fost pentru „Femeia cu părul de aur” pasul dintre viață și moarte, sala unde a retrăit toate momentele triste din acei ani, mai ales când vorbea despre fetița pe care o pierduse, drama diagnosticului pus ca urmare a lamelelor încurcate într-un laborator unde se prelucraseră probele biologice și astfel două vieți au fost distruse: una care află că suferă de o boală incurabilă deși este sănătoasă și alta moare undeva în țara aceasta, fără să știe că este bolnavă cu adevărat, de fapt, este condamnată la moarte.

În concluzie, drumul „Femeii cu părul de aur” a început ca cel pe care l parcurg zeci, sute de femei, multe diagnosticate greșit anual în România. După chimioterapie, ce urmează, trăiesc? Cum? Cine răspunde pentru toată trauma suferită? S-a schimbat ceva în viziunea Colegiului Medicilor? Poate puțin… Frică de Dumnezeu, nu cred!

Anii petrecuți prin instanțele de judecată sunt singurii care vin cu măsuri concrete: fie că vorbim de o răspundere penală a unora (care de multe ori nu sunt adevărații vinovați), fie că vorbim de o răspundere civilă care nici pe departe nu repară prejudiciile materiale și morale la justa valoare. Așa că nu ne rămâne decât să ne rugăm la Dumnezeu și să cerem una, două … opinii medicale sau să avem noroc. „Femeia cu părul de aur” a avut câte puțin din fiecare.