Cătălin Cîrstoiu nu se retrage: ”Mandatul meu a fost, este şi va rămâne pe masa coaliţiei”

Privind îndărăt, cu mâhnire…

Atunci, în decembrie 1989, în ciuda scepticismului meu funciar, chiar am crezut într-o  renaștere națională. Sigur, habar n-aveam cum se va realiza  ea, dar o simțeam ca pe o înfăptuire inevitabilă. Ce, după iarnă nu vine primăvara? Pe de altă parte, cui îi ardea în  clipele acelea de exaltare colectivă să despice firul în patru? Să  fim serioși ! Trăiam euforic orice clipă și atât! Nu toți, bineînțeles, dar asta am aflat-o  mai târziu, când păpușarii din umbră au ieșit  la lumină… Însă nu numai la noi era așa, ci în întregul  bloc ex-sovietic. De pildă,  într-o zi de 1 ianuarie 1990, Václav Havel a rostit un discurs de început de eră nouă greu de uitat: „Doar câţiva dintre noi erau în stare să clameze sonor că puterea nomenclaturii nu trebuie să fie nelimitată şi că fermele speciale, care produc alimente curate ecologic şi de bună calitate doar pentru cei aflaţi la putere, trebuie să trimită acele produse la şcoli, la căminele de copii şi la spitale, dacă agricultura noastră nu are capacitatea să le ofere tuturor. Regimul precedent – înarmat cu ideologia lui intolerantă şi arogantă – reducea omul la o forţă de producţie şi natura la un mijloc de producţie. Prin aceasta, ataca deopotrivă atât esenţa lor, cât şi relaţia lor reciprocă. Reducea nişte oameni talentaţi şi autonomi, muncind cu competenţă în ţara lor, la condiţia de şuruburi şi piuliţe ale unei maşinării urât mirositoare şi zgomotoase, monstruos de uriaşă, al cărei sens real nu este clar nimănui. O maşinărie care nu poate decât să se uzeze lent, dar inexorabil, cu toate şuruburile şi piuliţele ei.”[1]  Vasăzică, în angrenajul statului de origine marxist-leninistă deveniserăm de-a valma niște piese de schimb a căror valoare de întrebuințare nu interesa prea mult ideologia comunistă. Ca trăitori  ai experimentului socio-politic  din Estul Europei, ne regăseam în totalitat în vorbele cehoslovacului, propagate ca leac și în  țările-surori de suferință. Un  fel de exorcizare  a duhurilor rele ce ne siluiseră o jumătate de secol, sub privirile indiferente ale Apusului. Care Occident își schimbase brusc atitudinea și ni se smiorcăia pe umeri, vinovat  parcă de cele ce ni se întâmplaseră cu complicitatea lor crudă. O fățărnicie în spatele căreia, vom descoperi mai apoi, se ascundeau interese economice-financiare, nicidecum porniri filantropice… Naivi și creduli, le sorbeam cuvintele și le  puneam în  labele hrăpărețe sufletele noastre inocente, visând cai verzi pe pereți. Aidoma viitorului președinte Havel: „Poate vă întrebaţi la ce fel de republică visez eu. Daţi-mi voie să vă răspund: eu visez la o republică independentă, liberă şi democratică, la o republică înfloritoare economic, dar dreaptă din punct de vedere social, pe scurt, la o republică umană, care să fie în slujba individului şi care, de aceea, poate spera că fiecare individ la rândul lui va fi în slujba acestei republici. O republică de oameni educaţi, fiindcă fără asta este imposibil să rezolvăm problemele noastre, de ordin uman, economic, ecologic, social sau politic. ”[2]  Culmea, la fel mă avântam  și eu în halucinațiile ce mă  cuprinseseră asemenea frigurilor, arză-le-ar focul ! „Republica umană” la  care tânjeam ca proștii a trecut ca o himeră, gonită  de o republică insuportabil de inumană,  una a înstrăinării greu de anticipat  altădată. Pe nesimțite,  am ajuns să „trăim într-un mediu moral contaminat. Ne-am îmbolnăvit din punct de vedere moral, deoarece ne-am obişnuit să spunem altceva decât ceea ce gândeam. Am învăţat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alţii, să nu ne pese decât de noi înşine. Noţiunile de iubire, prietenie, compasiune, umilire sau iertare şi-au pierdut profunzimea şi dimensiunile, şi pentru mulţi dintre noi reprezentau doar nişte ciudăţenii psihologice sau aminteau de felicitările pierdute din alte vremuri, un pic ridicole în era computerelor şi a navelor spaţiale.”[3]  Dumnezeule, tare se mai potrivește fragmentul havelian tocmai citat cu sumbrul tablou de azi al omenirii ! După aproape treizeci și cinci de ani ne-am întors în același loc, semn că blestematul ăla de Croce  nu s-a înșelat defel profețind învârtirea în cerc a omenirii. Spirală, a numit el crunta pedeapsă, și puțini și-l mai aduc aminte, semn că „oamenii educați”  la care tânjea Havel sunt și ei o utopie.

Ehe, ce dor îmi este de idealurile urzite cu nestăpânită  nebunie și scuzabilă ignoranță în acel decembrie de pomină !… Praful s-a ales de ele.

[1] Discursuri care au schimbat  lumea

[2] Discursuri care au schimbat lumea

[3] Discursuri care au schimbat lumea


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Privind îndărăt, cu mâhnire…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *