Procesele staliniste regizate de la Moscova au fost crezute tocmai pentru că erau regizate

Teatrul. Procesele de la Moscova, înțelegînd prin asta Procesele publice petrecute între anii 1936-1938, în cadrul Marii Terori, în care sub ochii jurnaliștilor străini, acuzații – lideri bolșevici de frunte – mărturiseau fără să clipească participarea la comploturi menite să distrugă Uniunea Sovietică, au stîrnit ulterior dezbateri despre cum de au fost crezute corecte de toți cei care le-au urmărit.

Un excepţional răspuns îl dă – cred eu – Arthur Koesler în „Zero şi infinitul”, variantă românească a romanului Darkness at Noon din 1940, tradus în franceză în 1945 sub titlul Le Zéro et l’Infini. Eu am citit varianta franceză înainte de 1989. După1989 s-a tradus la noi sub titlul Întuneric la amiază, editura Albatros, 1991.

Procesele au fost crezute tocmai pentru că au fost înscenate.

Dacă ar fi fost adevărate, mai mult ca sigur ar fi ridicat numeroase semne de întrebare, ivite din contradicțiile care subminează orice fapt din realitate. De la un capăt la altul, procesele au fost piese proaste de teatru, mostre ale ceea ce urma să fie, în perioada jdanovistă, aşa-zisul realism socialist. Ce caracteristici aveau aceste procese?

1. Împărţirea maniheistă a lumii în răi absoluţi şi buni absoluţi.
2. Îngroşarea forţată a trăsăturilor negative ale răilor, cărora nu li se acorda nici o circumstanţă atenuantă, prezentaţi pur și simplu ca niște monştri. Caractere tipice în împrejurări tipice. Acuzaţii trebuiau să fie nu numai nişte adversari politici ai lui Stalin, ai Revoluției, dar și ca niște criminali ordinari. Ei trebuiau să întruchipeze pentru spectator, Răul.
3. Excluderea întîmplării, a slăbiciunilor de pe parcurs. De aici rescrierea biografiilor; a se vedea cazurile vechilor bolşevici devenind brusc călăi şi trădători. Procesele, ca şi operele reprezentative ale realismului socialist, răspundeau cetățeanului analfabet pe care se baza stalinismul, dispus să recepteze doar ceea ce era grosolan, primitiv. Pentru acest cetățean nuanța, subtilitatea, complexitatea lumii sînt simple bătăi de cap. Adevăr valabil pentru masele din orice orînduire, nu numai pentru masele din comunism.

*

Declarație. Din ziare: „Doftana nu mai există” de Lucrețiu Pătrășcanu, Ministru al Justiției:

„Doftana, vestita Doftană, a încetat să mai existe! În mod simbolic, desfiinţarea ei a fost hotărîtă pentru ziua de 1 Mai 1945, spre a coincide cu prima sărbătorire liberă a acestei zile, care nu o singură dată în lupta muncitorimii române a costat ani grei de puşcărie.

Cu desfiinţarea Doftanei nu dispare o simplă închisoare, în care atîţia luptători ai proletariatului, ai ţărănimii şi ai intelectualităţii din România şi-au petrecut anii tinereţii, şi-au ruinat sănătatea, iar unii şi-au lăsat chiar viaţa. Doftana a însemnat mai mult, Doftana a întruchipat timp de peste două decenii, teroarea, fascismul, cea mai sălbatică reacţiune, tortura – toate acestea îndreptate împotriva luptătorilor de frunte ai poporului român, în jertfa lor pentru progres, pentru libertate şi pentru democraţie.

Cuvîntul «Doftana» închidea în sine un întreg regim de apăsare, de silnicie, de cazne morale şi fizice.
Între noţiunea de teroare, de fascism, de sălbatecă reacţiune şi Doftana exista o indisolubilă legătură.
Această legătură este astăzi desfăcută, mai mult, pentru veşnicie ruptă.

În acest 1 Mai al libertăţii şi al adevăratei solidarităţi în muncă şi în luptă, cînd masele largi populare din România păşesc cu hotărîre pe drumul noilor aşezări în spiritul noilor vremuri, Doftana, oribila Doftană, cetăţuia foametei, a frigului şi a morţii, urmează să fie prefăcută într-o paşnică şi plină de soare casă de odihnă. Vor dispărea gratiile de la ferestre, încăperile vor fi aerisite, paznicii înlăturaţi şi, printr-o transformare radicală, vechile ziduri vor adăposti, în lunile de vară, oameni care, după o muncă istovitoare, şi-au cîştigat dreptul la o bine meritată vacanţă.
Doftana nu mai există. Doftana dispare sub semnul primului 1 Mai al libertății!” (Scînteia, 1 mai 1945)