Procuror la „Omoruri”

După ce am citit cărțile foștilor mei camarazi de aventuri judiciare, Dan Antonescu[1] și Tudorel Butoi[2], m-am pomenit săpând prin galeria cu amintirile de atunci. Și de ce să nu recunosc, mi-a luat ceva timp să ajung la ele, fiindcă buruienile îmi cotropiseră memoria, grămezi de moloz se ridicaseră asupritor peste întâmplările vechi de vreo două decenii și mai mult. Aveam treizeci de ani în 1991 când mi s-a împlinit visul de tinerețe – procuror criminalist în Capitală.

Primul caz? Un afacerist arab terciuit în apartamentul lui de trei inși (unul dintre ei fiind kuweitian), năpustiți să-l jefuiască. Așa a început totul. Ce a urmat? O cavalcadă de crime și nu numai, care mai de care… Asasinarea sălbatică a artistului Ioan Luchian Mihalea, uciderea fără vreun motiv, în plină stradă, a unei femei însărcinate de către un troglodit, sugrumarea a doi frați minori, într-un ștrand, de congenerul lor stârnit de filmul Emmanuelle, un triplu omor (ucigașul, întrebat de mine ce pedeapsă și-ar da dacă ar fi propriul său judecător, mi-a răspuns sarcastic că a fost deja de trei ori președinte de complet și a pronunțat pedeapsa maximă…), strangularea unei fetițe de chiar colegul de joacă, grijuliu să însceneze diabolic asfixierea acesteia cu gazul de la butelia aragazului, aruncarea în apele Atlanticului, în apropiere de Algeciras, a doi emigranți români, urcați clandestin la bordul navei sub pavilion taiwanez ce trebuia să ancoreze la Halifax, prăbușirea avionului la Balotești și câmpul presărat cu bucăți fumegânde de trupuri golite de suflare, bătrâni hăcuiți pentru niscaiva boarfe lipsite de valoare ori bancnote agonisite de frica zilelor negre, homosexuali mutilați în scop de răzbunare sau de gelozie… Jivine abrutizate feroce, scandalagii iuți la mânie, sărmani năpăstuiți de soartă, vecini pizmași, alcoolici delabrați, „atârnători” cu șișul la brâu, tâlhari căzuți în păcat cu praeterintenție, escroci-pontatori amatori de chilipiruri, adolescenți înrăiți și dezumanizați de neajunsuri familiale și sociale, agresori de ocazie, obsedați sexual, psihopați din varii motive și de diverse tipuri, o întreagă menajerie lombrosiană sordidă și pestriță… Apoi decesele suspecte, bașca tentativele de omucideri și tragediile inerente fiecărora, cu ciuleandra dezlănțuită a suferinței…

Nopți albe, cercetări la fața locului mirosind a sânge, audieri pe-un colț de masă, pânde la adăpostul întunericului, descinderi în bârlogul fiarelor, frământări neodihnite, revolte abia reprimate, lacrima de recunoștință a aparținătorilor dispăruților la momentul încarcerării dihaniilor și blestemele ultimelor… Participarea la necropsii (prin anii ’90, din cauza condițiilor precare de refrigerare, duhoarea te astupa în clădirea Institutului de Medicină-Legală, iar viermii, albi și grași, circulau în voie pretutindeni în incintă, inclusiv în curtea de la Morgă), investigații cu peripeții în teren… Uneori, hainele se îmbibau de damful greu, de stârv, și umpleam casa de miasmele morții… Cadavre umflate, intrate în putrefacție, plesnind ca un balon la orice zgâlțâire și sucurile acelea puțind îngrozitor odată revărsate… Biroul înțesat de corpuri delicte, păstrând urmele pestilențiale ale nelegiuirilor… Adesea, le țineam acasă până a doua zi, nemaiavând timp să le duc la procuratură…

Viața mea, zi de zi, presupunea interogatorii, percheziții, autopsii, planuri de anchetă, arestări, studierea dosarelor cu „autori necunoscuți”… Îndoiala mă încolțea oriunde și oricând, ca un zeu prevenitor! Polițiști-judiciariști, medici-legiști, suspecți, inculpați și martori, la atât se reducea universul meu strâmt și lugubru, cu ei îmi petreceam ceasurile trudnice, de parcă toți fuseserăm osândiți de cineva anume… Orașul înseamnă și acum adresele unor crime odioase, nu altceva… De pildă, acolo, în parc, am descoperit un kurd spintecat, iar dincolo, în lac, am pescuit un sri-lankez înjunghiat și ascuns într-un covor persan, în blocul turn de la alee, soțul înșelat și-a căsăpit nevasta infidelă, în garsoniera de la etajul opt am prins trei turci, urmăriți internațional… O hartă a crimelor de care nu voi scăpa în veci, torturantă și paralizantă… Și cât de mult mi-aș fi dorit să pot spune asemenea scriitoarei Ada D’Albon (nepoata lui Mihail Sadoveanu ): „Am revăzut Bucureștiul sub soare torid și ploi torențiale; l-am respirat cu senzualitatea cu care adulmeci mirosul unui amant înaintea primului sărut.” [3] Ce senzualitate, ce romantism? Ce vorbe-s astea?!… Amantele mele erau omuciderile, lor le dedicam fiecare clipă, toată energia și inspirația, cu o râvnă aproape maladivă… Deh, pasiunea și credința habotnică în rolul justițiarului ce mi se încredințase, părelnic, divin, himerele ieșirii din pubertate, ce mai tura-vura… În timp ce-mi mângâiam copiii, în minte mi se învălmășeau chipurile micuților deveniți victime în dosarele ce așteptau să fie trimise judecătorilor…

Apoi, eșecurile profesionale, neputința de a-i priponi pe toți criminalii, nesomnul, căutările febrile, sfada violentă cu Dumnezeu… De ce, Doamne, să-i lași nepedepsiți pe criminali? Oho, ce-L mai boscorodeam, ce-L mai smuceam de poalele cămeșoaiei de in! Cum să nu urli cu disperare, cu obidă? Mergeam pe bulevard și iscodeam inchizitorial figurile trecătorilor, veșmintele lor, poate-poate am noroc și-l bunghesc pe asasinul descris de vreun martor ocular… Orișiunde mă nimeream, căram cu mine imaginile, ororile judiciare recent developate într-o stare de transă imposibil de povestit…

Ușor-ușor, mi-am pierdut zâmbetul, deși nu știam că „ridurile ar trebui să arate doar unde au fost odată surâsurile”[4]… Surâsurile… Dar le-am exersat vreodată? Cei care îmi pășeau de nevoie în birou veneau să-și descarce sufletul ori să nege, să mintă cu înverșunare, străduindu-se să-și conserve libertatea, o luptă continuă cu omul-bestie și spaima mea de a nu greși… Spaima de eroarea judiciară și permanenta vânătoare de oameni, silnică, devoratoare, primejdioasă… Din când în când visez că uit să prelungesc mandatul de arestare cutărui inculpat și, lac de sudoare, mă trezesc respirând poticnit… Cam așa mi s-a petrecut viața la „Omoruri”, dar, mă mărturisesc vouă, n-aș fi schimbat-o cu alta, căci omul care sunt azi s-a întregit în perioada aceea de privațiuni și de experiență traumatizantă unică. Datorez enorm privilegiului de a fi îmbrăcat demult haina procurorului criminalist și de a fi cântărit altcumva viața și moartea, ori de a-mi fi scotocit semenii în ascunzișurile lor sufletești cele mai tainice, învățând astfel că destinul hotărăște implacabil existența bieților pieritori și că, nu rareori, demonii au zâmbet angelic… Un fel de scafandru în adâncurile abisului omenesc fost-am, printre monștrii ale căror chipuri mă însoțesc neliniștitor și azi.


[1] Viața la Omoruri, Editura Neverland
[2] Moara fără noroc, Editura Neverland
[3] În interviul acordat lui Florian Saiu pentru Evenimentul zilei
[4] Mark Twain

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Procuror la „Omoruri””

  • “haina procurorului criminalist” a fost o cauza sau un efect?!
    pentru unii oameni e o cauza, pentru altii un efect.
    pentru tine a fost o cauza. a fost arcusul care ti a descoperit, pe calea cunoasterii sinelui, adinci piscuri pe care altfel nu le ai fi putut urca, decit adincindu-te in propriile Mariane.

    simt ca tre sa exprim un zimbet, ca o plecaciune:)
    asta si fac, citindu te…

    fiecarui arcus capabil sa descopere, macar pe-un colt, esenta unei viori
    merita o plecaciune daruita ntr un zambet de inima.

  • frumos si talentat penel…

  • In filmele bune invinge realitatea. De cele mai multe ori, raul este mai puternic. Foarte bun articol. Se vede ca pe vremea aia erau niste profesionisti la procurori. Or mai fi si azi? La Caracal a fost o jale

  • Interesant,exact ca si in documentarul “Vanatorul de criminali”,cu Joe Kenda,parca asa l cheama pe tip,bravul ofiter din Colorado,oricum este grea lupta cu Raul,iti trebuie mult curaj,profesionalism si sange rece pentru asta,iar,ca si in viata in general,Binele invinge prea arareori.Oricum respectul meu pentru astfel de oameni,eroi tacuti in lupta cu Raul 😈 ,raul care este in noi,oamenii,Rau mai intunecat decat diavolul 👿 insusi.Caci lumea noastra este de fapt iadul,iar demonii sunt oamenii 😈 ,de multe ori. ❗ ❗ ❗