Pubertățile octogenarului Liiceanu

Înduioșătoare mărturisirea dlui Liiceanu!

Ce gândește Dumnezeu?[1] este neșansa unui dezechilibru între teribilismul unui adolescent răsfățat, care ar arunca în aer școala ce-i întemnițează copilăria, și avântul frust, ultimativ, al unui dascăl bătrân, cu o reputație supralicitată, înfricoșat că va închide ochii înainte de a transmite lumii un gând decisiv[2].

Dacă, în zorii secolului al XVII-lea, Spinoza își scandaliza comunitatea evreiască, așezându-L deasupra tuturor profeților veterotestamentari pe Hristos, Căruia I-a fost revelată, în chip nemijlocit și fără cuvinte sau viziuni, voința lui Dumnezeu, iar înțelepciunea lui Dumnezeu […] a îmbrăcat natura omenească în Hristos și Hristos a fost calea mântuirii”[3], dl. Liiceanu, deși în repetate rânduri s-a declarat membru al Bisericii Ortodoxe, caută, dintr-o prăpastie tristă, Orizontul rămas intangibil și gânditorului iudeo-olandez, de care, însă, îl despart treptele greu de urcat ale onestității.

Cu suflul greoi al senectuții, traducătorul lui Heidegger tălmăcește, de astă dată într-un limbaj oarecum filosofic, neliniștile adolescentine prin care trece, într-un moment al vieții, fiecare suflet ce ajunge, în clipa intensității spirituale, să facă pariul credinței. Îndoiala nu este doar un sentiment firesc, o stare justă pe calea spirituală, ci este primul pas spre credință. Atât credința, cât și cunoașterea, nu operează cu certitudini. Îndoiala te-ajută să părăsești certitudinile și să îmbrățișezi credința. Nu venim pe lume echipați cu Dumnezeu, cum ar dori să ne convingă profesorul Liiceanu, ci fiecare om, indiferent de educație, trece printr-un cutremur lăuntric, al dumiririi în mijlocul Creației.

Convertirea este un moment esențial în devenirea sufletească a fiecărui creștin. Experiența Bisericii și spiritualitatea părinților duhovnicești stau mărturie că omul, chiar dacă primește botezul în pruncie, ajunge, într-un moment al vieții, la convertire, la întâlnirea cu Hristos prin descătușarea inimii. Dacă parcursul nostru duhovnicesc e determinat de două realități, căderea și pocăința, cea din urmă resimte, pe lângă părerea de rău, convertirea perpetuă, depozitară a unei bucurii tainice.

Înaintea Dumnezeirii lui Hristos, a veșniciei și, mai ales, a unei relații personale, nemijlocite, cu Dumnezeul Treimic, Gabriel Liiceanu se trezește speriat, neajutorat de pilonii pe care și-a construit cariera și afacerile, bătrân și trist. De aceea, citează fără noimă, amestecă textele sacre cu pietismele de toate zilele, ciopârțește canonicul și glorifică apocriful, ironizează părinții Bisericii, vulgarizează sinoadele ecumenice, trage de urechi filosofia medievală, dă de pământ cu existențialiștii creștini. Înduioșează ca un bătrân, care-și imploră neamurile să nu-l părăsească-ntr-un azil.

Nefiind o lectură filosofică, cu atât mai puțin una teologică, Ce gândește Dumnezeu? este mărturisirea strâmbă a unui om cu hambarele pline, speriat de iminența morții și, mai ales, de veșnicie.

În cazul unui creștin, lectura acestei cărți e o invitație la compasiune pentru un suflet care nu a putut accepta clipa convertirii. După aproape un veac de singurătate, propunerea pe care o face creștinismul nu poate fi decât teribilă pentru dl. Liiceanu. Dragostea, smerenia și pocăința, la care invită Evanghelia, sunt un parcurs tare greu de asumat. M-aș fi bucurat, însă, citindu-i cărțile testamentare, să-l vedem cum apucă taurul de coarne, încheindu-și discursul înaintea societății măcar într-o notă din portativul entuziasmului debordant al lui Berdiaev.

Pr. Ciprian Mega

 

 

[1] Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu?, ed. Humanitas, București, 2022
[2] Ibid., p. 88
[3] Etica, IV, 68