Raporturile de vasalitate – o caracteristică a spațiului balcanic

Tradițiile, mentalitățile, istoria comună, mozaicul lingvistic fac din spațiul Balcanic o regiune complexă. Împletirea naționalităților și a religiilor într-un areal situat în marginea „ciocnirii civilizațiilor” au creionat o cultură care ne influențează și pe noi. În România, se poate observa cu ochiul liber. Chiar dacă tindem către cultura occidentală sau către valorile europene, influența Imperiului Otoman asupra zonei noastre are încă impact. În Balcani, găsim caracteristici precum lipsa continuității, a rezolvărilor „pe scurtătură”, a criticilor excesive, dar și a apariției democrației etc. Situați între un occident consolidat în timp și la granița de unde încep dictaturile de tot felul, acestea vin și din trecutul istoric, iar în analiza acestui spațiu, un rol primordial îl găsim în dreptul Imperiului Otoman.

Imperiul Otoman a condus lumea mai bine de jumătate de mileniu. Ca orice Imperiu care a reușit să se mențină în prima linie, s-a bazat pe câteva principii care i-au permis să se evidențieze, plecând de la statutul de trib, apoi controlul mai multor triburi, apariția Imperiului, dezvoltarea și progresul, cât și declinul, până la implozia propriu-zisă.

Cu mentalitate orientală, Imperiul Otoman a acaparat spațiul balcanic pe care a încercat să-l transforme într-o zonă islamică. Seria de războaie a fost una impresionantă, dar niciodată până în secolul XX nu s-a aliat cu state creștine împotriva musulmanilor. Cum lumea era condusă de la Constantinopol (abia din 1927 s-a numit Istanbul), iar raporturile noastre cu Imperiul au fost încă de la începuturile noastre ca state (Țara Românească și Moldova), se cuvine a face câteva aprecieri privind istoria raporturilor cu Imperiul Otoman/Turcia.

În manualele noastre de istorie, luptele cu Imperiul Otoman au ocupat un loc important. Majoritatea generațiilor de după 1945 au învățat la școală că românii s-au luptat cu turcii, i-au bătut în dese rânduri, iar eroismul conducătorilor noștri a fost cu totul și cu totul impresionant. De la Mircea cel Bătrân la Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul ori Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, aceștia au marcat istoria românilor și raporturile cu Imperiul Otoman. Evident, fiecare domnitor, fiecare epocă are aspectele ei după care ne putem face o imagine privind evoluția sau involuția relațiilor dintre ambele state. Cu siguranță, încurajăm cercetarea istorică a acestor domnitori, cât și pe cea a Sultanilor sau a Imperiului Otoman în complexitatea lui. Momentan, suntem mai mult decât deficitari la capitolul cercetare a spațiului otoman. Iar cum gândesc turcii, cum își scriu istoria, și mai puțin.

Dacă pentru noi, pentru istoria noastră este importantă această dimensiune, de ce pentru turci ea nu contează decât într-o mică măsură? Cum putem explica faptul că în dese rânduri am câștigat lupte cu turcii, dar am sfârșit înfrânți? Ce putem învăța din trecutul comun?

Având în vedere forța Imperiului Otoman, în special de la apariția raporturilor până la 1878, relațiile dintre Țările Române și Imperiu nu erau nici pe departe echilibrate. Țara Românească și Moldova erau state cu o populație nesemnificativă, ca urmare și forța armată era total disproporționată în comparație cu un imperiu în expansiune.

La apogeul său, Imperiul Otoman se întindea pe trei continente, avea o armată de temut și o zonă strategică impresionantă. Ideologia de bază a imperiului era Islamul. Ca urmare, Sultanul avea ca scop extinderea Imperiului și islamizarea zonelor care intrau în componența sa. Este drept, islamizarea nu se făcea cu forța, dar exista un set de reguli cu privilegii semnificative pentru musulmani și unul cu „umilire și toleranță” pentru ceilalți. (Cei interesați puteți căuta pe acest blog, pentru mai multe detalii, articolul Umilire și toleranță.)

Dacă ne transforma în Pașalâc, Imperiul Otoman trebuia să investească în noi. Conform politicii proprii, ar fi trebuit să dezvolte zona, teritoriul. Spre exemplu, Imperiul Otoman a investit în reconstrucția Ierusalimului, a adus cei mai pricepuți arhitecți, pentru a ridica din nou zidurile orașului și a construit un drum care și astăzi este circulat. A primit numele Sultanului Süleyman Magnificul. Aceeași politică a fost și în cazul unor zone din spațiul Balcanic sau al Ungariei de azi. Această politică avea la bază argumente religioase, istorice sau strategice. În cazul Bosniei, spre exemplu, care a trecut la islam, au devenit o etnie distinctă (au fost numiți bosniaci).

Teoria cum că nu ne-au transformat în pașalâc datorită vitejiei domnitorilor noștri nu este una viabilă. Raporturile cu Imperiul erau de vasalitate, iar dacă își doreau  cu adevărat, se întâmpla. În fond, domnitorii erau puși cu acordul lor, tributul era plătit regulat, iar Independența am reușit să o câștigăm abia în 1878, când incapacitatea conducătorilor de la Constantinopol, coroborată cu progresul celorlalte Imperii i-a direcționat pe otomani pe un drum fără sfârșit.

Evident, mentalitatea Imperiului era una medievală, autoritară și discriminatorie, ca și a celorlalte Imperii. Pentru cei interesați de declinul otomanilor, acesta a avut câteva cauze principale, precum cele economice, sociale, militare și culturale. Dorința Sultanilor de a ajunge spre Viena, chiar și dincolo de ea, le-a adus acestora probleme din ce în ce mai mari, care au produs efecte interne greu de gestionat. Prăbușirea orientului islamic a început în data de 12 noiembrie 1914, la o lună după declarația de război a Franței și Marii Britanii împotriva otomanilor. De la sfârșitul cruciadelor până la începutul primului război mondial, liniștea Orientului nu a fost tulburată de atacurile Europei.

Tragedia decăderii lumii islamice, ajunsă în ultima sa fază odată cu chemarea Sultanului la războiul sfânt, nu a mai fost ascultată. Neconcordanța între Constantinopol și celelalte centre din imperiu s-a soldat cu prăbușirea Imperiului Otoman, ultima mare teocrație islamică și apariția, la capătul unor războaie, a unor state independente, dar cu prețul în victime – oameni plătiți de aceștia.

Interesele franceze, engleze, italiene, germane în această zonă, petrolul care, începând din secolul XX-lea, a devenit indispensabil, au fost factori care au dus la disensiuni și conflicte, multe dintre acestea neîncheiate nici astăzi.

În ultima sa perioadă, când Bucureștiul a fost ocupat de către germani, iar guvernul s-a refugiat la Iași, aliații lor turci erau prezenți pentru ultima dată ca inamici în România.

După primul război mondial, găsim două state noi, România Mare (1918) și Turcia (1923), care au avut relații pozitive, chiar foarte apropiate în perioada interbelică. Mustafa Kemal (Atatürk), ca lider al noului stat, pentru a nu fi legat de trecutul otoman ( capitulațiile, armenii, grecii, problemele din zona balcanică, cele din Iraq, Siria, etc) a declarat că Turcia este un stat nou, care nu are legătură cu Imperiul Otoman. Azi, nostalgia trecutului, dorința de a transforma Turcia într-o mare putere care să aducă aminte de puterea Imperiului au dus la crearea ideologiei cunoscută ca neo-otomanistă.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Raporturile de vasalitate – o caracteristică a spațiului balcanic”

  • Se observă un paradox în istoria românilor. Imperiul Otoman nu a abolit țările române ca entități politice, nu a impus religia islamică asupra populației sau limba turcă drept limbă oficială și nu a colonizat țările cu populație turcească și/sau musulmană. În timpul unui conducătorii fanariot, Constantin Mavrocordat, s-a abolit șerbia în Moldova și rumânia în Muntenia, în timp ce iobăgia mai avea să reziste multe decenii în multe state europene. S-a tipărit în limba română și elitele locale boierești, uneori amestecate cu cele fanariote, nu numai că au fost păstrate dar au și prosperat.

    Ce au facut imperiile creștine “eliberatoare” când au ajuns în teritoriile locuite de români?
    În teritoriile ocupate de Habsburgi s-au colonizat populații străine (șvabi în Banat și Transilvania, ucrainieni în “Bukowina”) s-a încercat impunerea catolicismului cu forța, s-a redus autonomia românilor până la desființarea totală (1867 pentru Transilvania).
    În Moldova de Est s-a inventat o nouă gubernie, “Basarabia” și s-a impus rusificarea și colonizarea cu populații slave.

    Otomanii au rămas drept “musulmanii cei răi”. Rusia a rămas răul din Est dar nu și pentru rusofilii din “Basarabia”. Habsburgii sunt priviți chiar cu simpatie și nostalgie.

  • “dacă își doreau cu adevărat”[ne-ar fi transformat in pasalic ]
    De ce nu si-au dorit ?

Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | Autoritățile din România excelează în morți și amenzi
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog