Campania electorală pentru alegerile locale şi europarlamentare din data de 9 iunie începe vineri,10 mai, şi se încheie în 8 iunie. Campania în audiovizual se va încheia în 7 iunie

Războiul din Ucraina. Scurte reflecții pe teme de drept internațional

Când un război izbucnește, singurele reguli de drept internațional care mai au relevanță sunt cele care privesc modalitățile de purtare a războiului. În rest, dreptul este suspendat până când confruntarea armată se termină. După aceea, regulile sunt impuse de învingător, care se va purta sau nu cu înțeleaptă moderație în valorificarea succesul obținut pe teren. De aceasta depinde caracterul și durata păcii. Dacă nu există învingători și pacea este căutată prin negocieri între egali, întrebarea cine a pornit războiul prin încălcarea dreptului este inutilă. Laptele vărsat nu mai poate fi adunat. Pentru a pava, însă, drumul păcii este util să se vadă de partea cui ar fi putut fi dreptul internațional înainte ca războiul să ia avânt. Purtătorii de cuvânt ai SUA / NATO afirmă, în legătură cu războiul din Ucraina, că singurii vinovați de violarea dreptului internațional ar fi rușii și, pe cale de consecință, califică intervenția militară a Rusiei, precum și pretențiile prin care aceasta justifică „operațiunea militară”, ca fiind un act de agresiune absolut ilegal. Chiar așa de clare să fie lucrurile?!

Principiul nerecurgerii la forță, secesiunea și precedentul iugoslav

Atât în Carta ONU cât și în Actul final de la Helsinki este inclus principiul nerecurgerii la forță pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre state. Din acest punct de vedere intervenția militară a Rusiei în Ucraina nu poate fi scuzată.

Juriștii ruși susțin, însă, că Rusia nu ar fi atacat Ucraina, ci ar fi intervenit, la cererea Republicilor Donețk și Luhansk, a căror autodeterminare o recunoscuse (așa cum SUA recunoscuse anterior autodeterminarea Kosovo, de pildă), în războiul dintre acestea și Ucraina; un război care, în condițiile dezechilibrului de forțe dintre combatanți, ar fi ridicat și probleme de ordin umanitar.

Dreptul la autodeterminare este acceptat pe plan internațional și exercitarea lui a fost recunoscută, inclusiv recent, de statele Occidentului euro-atlantic, din Cecenia și până în Balcanii de Vest (vezi Bosnia-Herțegovina, Kosovo etc.), NATO intervenind militar pentru a pune capăt războaielor de secesiune subsecvente autodeterminării și a impune beligeranților soluții politice favorabile secesioniștilor; soluții care, chiar în aceste zile și sub influența crizei ucrainene, par a fi repuse în discuție. Recurgerea la forță a fost justificată în cazul dezmembrării fostei Iugoslavii (inclusiv de către România) și prin invocarea unor rațiuni umanitare: sârbii procedau la purificare etnică declanșând un genocid împotriva poporului albanez, iar aceasta făcea „necesară și legitimă” o acțiune militară urgentă, chiar și în lipsa unui mandat ONU.

Rusia a avertizat în anii războiului din Iugoslavia că se creează o practică periculoasă. S-a răspuns că terapia aplicată în criza iugoslavă „nu va fi un precedent” din punctul de vedere al dreptului internațional. Eu unul am reacționat la vremea respectivă arătând că precedentul este o situație de fapt care impune, din identitate de rațiune, un tratament similar în toate cazurile similare. Situația de fapt (realizarea unei autodeterminări cu secesiune prin intervenție externă), odată consumată, nu are cum se schimba. Ceea ce se poate schimba este atitudinea terților față de o asemenea situație, într-un caz ea fiind acceptată, iar în altul nu. Dar aceasta nu mai ține de forța dreptului, ci de dreptul forței.

Dincolo de aceste observații, trebuie admis că atât în ceea ce privește precedentul dezmembrării Iugoslaviei, cât și intervenția rusă în războiul civil (de secesiune) ucrainean, factorul determinant a ținut de agendele geopolitice ale marilor puteri interveniente, decât de considerente de drept, dreptate, morală sau omenie. Gustul pentru secesiune a fost alimentat din afară întrucât secesiunea era de natură a favoriza realizarea unei anumite arhitecturi de securitate regională favorabilă celor care o susțineau din exterior ori a promova strategiile regionale și globale ale acestora. Iată de ce, putem conchide că argumentele juridice au fost menite în toate aceste situații să acopere un abuz de drept. Iar dacă am greșit tolerând-o în trecut, nu trebuie să mai greșim tolerând-o astăzi.

Războiul de agresiune și războiul preventiv

Partea proastă cu principiul nerecurgerii la forță este aceea că încălcarea sa nu are sancțiuni clar precizate, el nefiind transpus în norme tehnice precise. Astfel, războiul ca instrument de reglementare a litigiilor dintre state (și aici am avea în vedere litigiile dintre Ucraina și Rusia) nu a fost interzis, comunitatea internațională reglementând doar modul de desfășurare a războiului (mai ales prin normele dreptului umanitar). Mai mult, toate marile puteri, din est și din vest, s-au opus ca în dreptul penal internațional să fie pedepsit războiul de agresiune. Prin urmare, nu avem o definiție a războiului de agresiune, constrângătoare din punct de vedere juridic, la care să ne referim acum.

Desigur, războiul de apărare este privit ca fiind, în orice caz, admisibil. În vacuumul juridic existent s-a insinuat, însă, „teoria războiului preventiv” ca o formă a războiului de apărare.

Doctrina aceasta a fost amplu dezvoltată de administrația George Bush Jr. și a „justificat” intervenția armată a NATO în Irak, fără aprobarea ONU, pentru a neutraliza amenințarea armelor de distrugere în masă ale acestei țări; arme care nu au fost găsite niciodată. La un război preventiv a recurs și Israelul în 1967 („Războiul de șase zile”), diplomația română de atunci fiind dispusă să îi accepte legitimitatea.

Rusia argumentează acum că operațiunea armată declanșată de ea în Ucraina are și motivul a demilitariza cu caracter preventiv această țară care devenise un adevărat arsenal și o bază de susținere NATO, la chiar granița rusă, unei atari amenințări adăugându-i-se și prezența pe teritoriul ucrainean a unor laboratoare americane unde se dezvoltau arme biologice. (Aceste fapte au fost confirmate de SUA și NATO.)

Dacă s-a greșit atunci când s-a acceptat invazia preventivă a SUA / NATO (inclusiv a forțelor armate române) în Irak, nu este un motiv să acceptăm același lucru acum Rusiei, care se prevalează de același argument. A-i refuza acum Rusiei ceea ce i s-a acceptat SUA altădată implică totuși repudierea oficială și consensuală a „doctrinei războiului preventiv”.

„Nimeni să nu mai poată recurge la arme înainte de a fi atacat cu arma.” Mă îndoiesc că o asemenea regulă este practică și acceptabilă. Există o logică în ideea unui atac preventiv. Problema reală este abuzul de o asemenea posibilitate legală; recurgerea la ea cu ignorarea scopului în care a fost recunoscută este inacceptabil.

Recurgerea la Consiliul de Securitate al ONU

Chiar dacă am socoti că în Ucraina nu se aplică nici precedentul iugoslav nici „doctrina războiului preventiv” și că avem de a face cu o pură și simplă încălcare a principiului nerecurgerii la forță, încă mai trebuie observat că în dreptul internațional actual, problema trebuie deferită Consiliului de Securitate ONU, singurul care are competența de a stabili măsura în care încălcarea afectează securitatea internațională, de a indica sancțiunile aplicabile și de a da mandat pentru o acțiune militară de răspuns. Intervenția într-un război (inclusiv prin acte de război economic) fără autorizarea Consiliului de Securitate încalcă ordinea de drept internațional în vigoare.

Știu foarte bine că orice rezoluție a Consiliului de Securitate ONU poate fi blocată prin vetoul membrilor permanenți, dintre care unul este chiar Rusia. Așa a fost concepută, însă, ordinea mondială după cel de al Doilea Război Mondial. Ideea a fost că mai bine se renunță la o măsură adecvată, decât să se adopte una inadecvată, chiar dacă blocarea unei măsuri greșite tot nu rezolvă problema. De asemenea, s-a convenit că pacea lumii depinde de consensul principalelor puteri învingătoare în război, nici o hotărâre majoră neputând fi luată fără acceptul lor unanim.

A exclude forțat Rusia sau oricare membru permanent al Consiliului de Securitate din acest sistem, așa cum cer tot felul de neaveniți, este imposibil din punct de vedere juridic, căci ceea ce s-a stabilit prin consens, numai prin consens poate fi modificat. Dacă s-ar ajunge, totuși, la așa ceva, printr-o mișcare forțată, tot sistemul onusian s-ar prăbuși și probabil vom avea un alt război mondial înainte de a ajunge la o altă ordine mondială.

Chiar și Memorandumul de la Budapesta (1994), la care nu mă voi mai referi în detaliu întrucât am făcut-o cu alte prilejuri, spune că în cazul în care se vor ivi probleme în aplicarea sa, părțile se vor adresa ONU și nu vor lua măsuri unilaterale de capul lor.

Concursul dintre principiul autodeterminării și principiul integrității teritoriale

În fine, ca și în alte cazuri, ne aflăm în fața concursului dintre principiul autodeterminării (a cărui aplicare Occidentul euro-atlantic o refuză regiunilor separatiste Donețk și Luhansk) și principiul integrității teritoriale (a cărui aplicare Rusia o refuză Ucrainei). Din această dilemă s-a încercat a se ieși prin Acordurile de la Minsk, care concepeau pentru regiunile separatiste din estul Ucrainei doar o autodeterminare internă, dar acestea sunt de acum caduce. De acum nu mai contează cine le-a omorât. Important este că ele nu mai operează.

Un drept internațional al secesiunii nu există încă. Cu ani în urmă Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei aprobase întocmirea unui raport și a unei recomandări / rezoluții pe această temă, redactarea lor fiindu-mi încredințată mie, dar nu s-a ajuns mai departe de un document preliminar, pus la frigider definitiv după ce eu am părăsit instituția pentru a deveni ministru de externe în Guvernul României.

Autodeterminarea fostelor colonii ale puterilor europene reprezintă un caz special inaplicabil pentru dezlegarea șaradei ucrainene. Ceea ce se poate aplica este principiul pe baza căruia s-au format ori întregit statele-națiune europene în secolul al XIX-lea și în special după Primul Război Mondial. Este vorba despre principiul naționalității comunităților majoritare care trăiau compact pe un anumit teritoriu din compunerea imperiilor multinaționale.

Dificultățile nu se opresc, însă, aici. Autodeterminarea dusă până la secesiune se aplică doar popoarelor, națiunilor, iar nu și minorităților naționale. Or, poporul rus, ca și cel român sau polonez s-au autodeterminat deja și au statele lor naționale.

Spre a ieși din impas trebuie observat că aceste minorități nu au fost prinse în țesutul național ucrainean odată cu formarea și autodeterminarea acestei națiuni, așa cum au fost prinse scoicile în roca munților ridicați din mare, și nici nu sunt formate din urmașii națiunilor imperiale așezați acolo în virtutea unui proces de ocupație („minorități imperiale” sau „minorități dominante”), ci au ajuns în compunerea statului ucrainean fie prin cucerirea unor teritorii aparținând unor state terțe (deci prin dezmembrarea unor state naționale preexistente, cum a fost cel român) fie prin transferuri voluntare de teritorii realizate în considerația unei realități geopolitice în prezent dispărute (cazul Crimeii și Donbasului sovietic). Minorităților naționale trăitoare pe aceste teritorii le-ar putea fi recunoscut dreptul la autodeterminare externă, cu afectarea corespunzătoare a integrității teritoriului preluat de Ucraina post-sovietică de la URSS sau, mai precis de la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Iată, deci, ce și cât ne spune dreptul internațional. Față de aceasta, cum ieșim din încurcătură? Cum punem capăt, deci, războiului?

Dacă, într-adevăr, pentru statele Occidentului euro-atlantic ar fi greu să recunoască schimbarea geografiei politice a Ucrainei prin efectul recursului le forță al Federației Ruse, faptul echivalând cu înfrângerea lor, dar situația se schimbă atunci când forța nu este cauza transferului teritorial, ci numai ocazia sau contextul care permit punerea în aplicare a unor principii de drept internațional, după caz cu consultarea prealabilă a populației trăitoare pe teritoriile în discuție. Înțelegând că nu există vreo șansă autentică de pace fără rezolvarea problemelor teritoriale, liderii principalelor state membre NATO au cerut Ucrainei să fie ea aceea care negociază și stabilește ce teritorii urmează a ieși din sfera suveranității ucrainene. Ceea ce, desigur, Ucraina poate face în exercițiul suveranității sale. Cei care i-o cer nu se pleacă însă în fața forței ruse, aceasta fiind doar cea care îi obligă să se plece în fața unor considerente și unor cutume de drept internațional altminteri ignorate de ei.

Cu cât negocierile asupra acestor aspecte vor întârzia, cu atât mai greu va fi să se ajungă la o soluție rezonabilă și, prin urmare, acceptabilă. De regulă, rușii nu părăsesc de bună voie teritoriile pe care le ocupă, iar izgonirea lor prin forță este dificilă și chiar destul de improbabilă. Iată de ce calea negocierilor politice trebuie urmată cât mai repede. Dincolo de toate, aceasta va scuti inclusiv de pierderea vieților omenești, precum și de extinderea pagubelor materiale cu toate suferințele aduse de în siajul lor cetățenilor nevinovați.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *