Florin Cîțu: „Eu văd că coaliția funcționează, nu există certuri. Toți membrii guvernului au aprobat acte normative importante pentru toți românii”

Remember. Tinere, poate o citești acum sau poate o vei citi atunci

Eram fără vlagă. Simțeam că toate puterile mi s-au scurs în pământ, așa că m-am așezat pe o buturugă și scene pe care le păstram în memoria afectivă au început să răsară cu o violență aproape dureroasă, tocmai pentru că viața mea striga în ele din toți rărunchii.

Ei erau tineri și frumoși, dar neavând posibilități materiale deosebite au adunat picătură cu picătură, ca să încropească o viață tihnită pentru mine, cel care am apărut în viața lor, așa după cum spuneau mereu, ca o binecuvântare. Mă văd ca într-o secvență de reclamă suprarealistă la vârsta de vreo trei ani, când de ziua mea, mi-au cumpărat un costum din stofă, cu toate cele aferente: cămașă, cravată, pantofi și am mers împreună la un local. Nu țin minte ca ei să-și fi făcut un obicei din a petrece prin localuri! Nu cred că au fost la vreun restaurant în afara situațiilor când mergeau în concediu, la nunți sau aniversări. Poate că și-ar fi putut, totuși, permite uneori, dar nu, pentru că adunau totul cu grijă, ca viața mea viitoare să fie cu mai puține griji și lipsită de constrângeri materiale. Mă văd coborând sub masă sau alergând prin local în costumul meu de stofă vernil. Mi-au spus că un tânăr în costum nu se comportă așa, că trebuie să am o anumită ținută. Am urât costumul, pentru că-mi îngrădea libertatea și-l urăsc și astăzi. Anii au trecut ca o sclipire de oglindă în geamul timpului. Am devenit elev. Când am început școala, mi-au cumpărat un trening de firmă. Presupun că era foarte scump, deoarece când am trecut pe lângă niște vlăjgani de prin clasa a opta, unul m-a înjurat și i-a atenționat pe ceilalți: „Uite, mă, ce are piciul acesta pe el!”. Deoarece întotdeauna trebuia să am lucruri de cea mai bună calitate, prin clasa a patra mi-au cumpărat un laptop de ultimă generație, încât omul care a venit să-mi instaleze internetul l-a sunat pe un coleg să-l întrebe ce trebuie să facă deoarece „are copilul acesta un laptop, că ale noastre sunt jafuri pe lângă el”. Atunci n-am realizat greutatea acestor afirmații deoarece mi se părea normal să am totul. Eu doar mă gândeam la ceva și ei se străduiau să-mi îndeplinească gândul. Eu am avut bijuterii din aur, jucării de nu mai încăpeau în camera mea, mai ales săbii, cărți de povești, aparate de toate felurile, role, trotinetă, bicicletă, în fiecare an alta, pentru că eram din ce în ce mai mare, iar bicicletele sau rolele nu țineau pasul cu mine. M-au învățat să visez, să gândesc, să iubesc ceea ce este frumos, să respect, să folosesc un limbaj cultivat, civilizat, să nu înjur, iar mai târziu, elev fiind, au învățat în rând cu mine pentru examene. Dacă ceream o oră în plus pentru joacă, eram rugat să scriu o compunere, iar mai târziu aceste compuneri au fost adunate într-o carte, spre surprinderea și bucuria mea.

Au fost multe astfel de scene care acum îmi năvălesc în memorie și se derulează cu repeziciunea cu care se derulează o rolă de film pe un aparat defect, ce o ia la vale.

Am crescut. Îi vedeam din ce în ce mai triști. Au îmbătrânit fără să-mi dau seama, au fost încercați de fel de fel de boli iar acum…În timp ce ei îmbătrâneau, eu eram tot mai voinic, mai în putere. Mă ridicam ca o mlădiță viguroasă lângă doi copaci din ce în ce mai scorburoși, mai desfrunziți. Se aplecau tot mai greu să adune lucrurile mele, pe care le aruncam vraiște. Tot mai greu era cu călcatul hainelor, iar eu scoteam întotdeauna tricoul de dedesubtul celorlalte, trăgându-le pe toate afară, ca apoi să le iau cu brațul și să le arunc pe un scaun. Îmi lăsam încălțămintea plină de praf și de noroi și o aflam curățată. La început primeam observații, dar riposta mea era din ce în ce mai agresivă, așa că nu prea mai îndrăzneau să mă întrebe sau să-mi reproșeze ceva. De altfel, nu prea aveam timp de discuții cu ei, pentru că jocurile pe calculator erau tentante, iar prietenii și prietenele ori mă țineau la discuții interminabile, ori mă chemau la plimbare. Au mai făcut încercări să mă sfătuiască, dar mă enervau sfaturile lor puerile, așa că au tăcut și mă priveau cu o imensă tristețe. Uneori mă chemau la rugăciune. Îmi venea să urlu de nervi pentru că-mi fac program. „Rugați-vă voi cât vreți! Ce nevoie are Dumnezeu de rugăciunea mea, că doar El știe tot!” strigam ca să audă și vecinii, iar cuvintele lor mă urmăresc acum: „Nu Dumnezeu are nevoie de rugăciunea ta, ci tu ai nevoie de ajutorul și de prezența Lui în viața ta”. Treceam peste replica lor cu nepăsare și le aminteam mereu că de acum sunt major, că sunt stăpân pe viața mea. Văzându-i că li se umezesc ochii, mă enervam, ba chiar îi jigneam și le reproșam că și-au făcut un obicei din a-și plânge de milă, asta așa, ca să mă impresioneze. Uram să văd asta. Uram să-i aud plângându-se.

Mi-am făcut un grup de prieteni, iar unii dintre ei sfidau regulile în care eu am fost crescut și educat. Prieteni cu bani, cu foarte mulți bani. Ca să mă țin în cercul lor, să fiu acceptat, am început să le împrumut obiceiurile: fumat, băutură, iarbă, cluburi… iar toate acestea însemnau bani, mulți bani. Primeam și eu, dar cu ceea ce-mi dădeau ei, eu eram săracul clasei. Trebuia să găsesc o soluție și am găsit-o. Am început să iau din casă bijuteriile, găsindu-mi scuza că oricum nu le mai poartă. Le-am dus la amanet. Am luat pe ele jumătate sau mai puțin de atât din prețul lor, bani pe care-i cheltuiam în câteva ture de iarbă, băutură și de nopți la club. Îmi răsună în memorie o voce abia șoptită: „Acesta este lănțișorul pe care l-am primit la aniversarea celor zece ani de căsătorie. Aceștia sunt cerceii pe care i-am primit când am născut. Inelele acestea au fiecare povestea lor. Aici mai sunt lănțișoare și inele pentru tine și pentru fata cu care te vei căsători. Cerceii aceștia au fost cadou de la colegii de la școală după examenele de gradul didactic”. Munca și viața lor, investită în valori materiale pentru mine și pentru viitoarea mea familie, am risipit-o îmbogățind un nesimțit patron de amanet, patroni de cluburi și clanuri mafiote de trafic de iarbă sau de alte porcării. Eu deveneam tot mai sărac, iar ei tot mai bogați din truda celor ce se jertfeau pentru mine. Banii se terminau repede, așa că începeam presiunea pentru a mă finanța, deoarece chefurile erau seară de seară și nu erau pe bani puțini. Uneori murmurau revoltați: „Avem nevoie de bani pentru medicamente și pentru mâncare, pentru plata facturilor. Eu trebuie să fac o operație, care înseamnă mulți bani. Limitează-te! Nu te putem susține în stilul în care ai pornit-o.”. Lipsa empatiei, disprețul pentru jertfa lor, pentru frustrările la care s-au supus pentru a aduna o brumă de avut pentru mine erau marile lor dureri, pe care eu nu aveam ochi să le văd. Nu, nu puteam să mănânc ce mâncau ei, eu trebuia să mănânc specialități aduse acasă de curier, să mă trântesc în pat, în camera mea și să mănânc în timp ce „lupta” din jocurile mele scânteia pe ecran amenințător. Aruncam peste tot resturile, că trebuiau scoase cu mătura de pe sub mobile. O împăcare s-a așternut totuși între noi, pentru că nu mai trebuia să le cer bani deoarece mi-am instalat o aplicație pe telefon și luam banii direct din cont. A fost puțin scandal când au aflat, dar am reușit să le închid gura, pentru că puterea era de partea mea. Au rămas uneori cu facturile neplătite, dar s-au descurcat, așa că nu-mi făceam probleme din asta. Eram convins că poate mai aveau ei ceva rezerve pe undeva. Le-am căutat, dar n-am reușit să le găsesc. Eram sigur că ei nu au nevoi, că lumea s-a schimbat și ei, oricum, nu sunt obișnuiți cu câte toate… așa că nu trebuie să fie triști , pentru că nu trebuia să renunțe la nimic.

Gândurile acestea îmi zdrobesc inima și-mi storc acum lacrmi. Târziu! Prea târziu! Acolo, la capătul privirii mele, două cutii de lemn în care zăceau două trupuri, împuținate de ani și de atâtea tristeți, nu se mai revoltau, nu se mai plângeau de nimic. Pe fața lor ofilită de dureri și de ani s-a așezat acum o pace și o liniște ce păreau firești. Doar eu, eu cu lacrimile și cu regretele mele, dar prea târziu. De acum s-au închis toate conturile.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii