Parlamentul României a adoptat o lege care marchează celebrarea semnării Tratatului de la Trianon, care consfințește unirea Transilvaniei cu România.
Unii pot aprecia gestul ca „provocator”. Totuși, înainte de a fi consemnată în tratate la 4 iunie 1920, unirea s-a petrecut la 1 decembrie 1918 și, sper, nu ignoră nimeni că aceasta este Ziua Națională a României. Prin urmare orice entorsă aplicată legii proaspăt adoptate de Parlament înseamnă o sfidare la adresa Zilei Naționale și a statului unitar român. Asupra acestui aspect nu există loc de dezbatere.
Și totuși, Klaus Johannis o uită în sertare. Nu o să vă insult inteligența întrebând-vă: de ce s-a rățoit la Marcel Ciolacu pentru o așa zisa „vânzare” a Transilvaniei către unguri în timp ce un gest simplu și firesc, acela al promulgării legii, pare să îl paralizeze?… Klaus Johannis s-a definit el însuși drept politruc și, o dată în viață, nu s-a înșelat. „Patria” nu pare să aibă sens în gura domniei sale, „puterea”, da.
Totuși, de unde această suspectă și aparent inutilă reținere?
În urmă cu ceva ani am asistat, printr-un concurs de împrejurări, la un simpozion organizat la Senatul Franței de către Ministerul ungar de externe și consacrat tocmai Tratatului de la Trianon. S-au perindat o seamă de istorici, toți cu patalamale impresionante, doctori pe la universități importante și susținând, așa cum vă așteptați, un punct de vedere revizionist. Mai precis, punând împreună diverse telegrame diplomatice, arhive mai mult sau mai puțin apocrife s-a demonstrat că exista o fisura în cadrul negocierilor acestui tratat, că Franța era pe cale să își schimbe poziția față de apartenența Transilvaniei, doar că instrucțiunile au ajuns prea târziu la negociatori, ș.a.m.d. Este evident că indiferent care ar fi fost pozițiile unuia sau altuia dintre diplomații francezi, Franța știa bine ce semnează atunci când a semnat tratatul de la Trianon. Pentru Ungaria însă, de 100 de ani, proiectul politic este subsumat unei singure cauze, aceea a Ungariei Mari, și el n-a fost întrerupt nici măcar în perioada comunistă. În fiecare an, în preajma zilei de 4 iunie, la Trianon se organizează un fel de „zi a plângerii”; diplomația și diaspora ungară, extrem de unită (să nu mai adaug „spre deosebire de diaspora română”…), continuă să lucreze în această direcție chiar dacă sunt conștiente că nimic nu se va schimba în următoarea sută de ani.
Am încercat să obțin de la Senatul francez actele colocviului în chestiune. Nu le-am obținut niciodată deși, vă asigur, știu să fiu insistentă când e nevoie. Cred că cineva și-a dat totuși seama de potențialul exploziv al întreprinderii executate sub cupola palatului Luxembourg.
Nu vă spun toate acestea pentru a zângăni un nu știu ce pericol al ruperii Transilvaniei de țară. Există un argument imbatabil înainte de a vorbi de drepturi istorice, posesiuni și apartenențe: populația a fost și este covârșitor română, și cu asta am spus totul. Vă povestesc această întâmplare doar ca să vă arat că fiecare gest înseamnă o piatră, cât de mică, la o construcție, fie ea și utopică, și care pentru moment ține doar de imaginea pe care Budapesta vrea să o dea lumii referitor la acest tratat de la Trianon.
O astfel de pietricică poate fi și nepromulgarea, de către președintele României, a unei legi direct legate de Ziua Națională. În ce fel a fost convins Johannis, e o altă poveste.
De asemenea, țin să consemnez și o altă experiență pe care am avut-o, de data asta, la UNESCO. La împlinirea a 90 de ani de la bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz, din vara anului 1917, am prezentat la UNESCO o expoziție despre România în Primul Război Mondial. O să mă întrebați ce treaba are UNESCO cu Primul Război Mondial ?… Ei bine, Souvenir Français, o asociație cu sute de mii de membri care se ocupă de siturile de memorie (cimitire, monumente) pregătea – și între timp a și depus – o propunere privind înscrierea câtorva astfel de situri în patrimoniul UNESCO. Între acestea, Verdun, Mărășești, Mărăști, Oituz sau cimitirul românesc de la Soultzmatt, în Alsacia. Ideea este aceea de a păstra în memorie pentru totdeauna dezastrul și nenorocirile pe care le aduc un război.
Expoziția urma să fie însoțită de proiecția filmului consacrat aceluiași subiect – România în Primul Război Mondial. Serviciul cultural al UNESCO mi-a comunicat însă ca proiecția ar putea deranja delegația ungară și că UNESCO se afla într-o reflecție privind „unificarea memorială”. Adică relatarea istoriei de comun acord între părți. Cu alte cuvinte, Ungaria și România trebuie să aibă un punct de vedere comun asupra evenimentelor în cauză. La fel, de exemplu, Rusia și Polonia (sau oricare alta țară din est…), Franța și Germania, etc.
A trecut ceva vreme de atunci și nu m-am interesat cum a evoluat reflecția dar mi se pare că întrevăd o oarecare avansare în direcția dorită de UNESCO. Măcar și aceea de a nu sărbători, în România, semnarea Tratatului de la Trianon.
Lasă un răspuns