Revoluția – între asumare și populism

Ură, justiție populară, oameni ai destinului! Antagonizarea maselor în pragul sărbătorilor este ceea ce li se oferă oamenilor obișnuiți. Ca optică, avem un talent de a ne ocupa de probleme secundare și a le transforma în priorități naționale, pe când problemele de interes național sunt eludate, probabil din nepricepere. Problema pensiilor speciale, care, în fapt, nu sunt speciale, este una falsă. Sunt pâinea și circul oferite pasionaților de spectacol, iar satisfacția tăierilor vine să aline anumite frustrări ale celor care, în lipsa unor preocupări reale, se simt împăcați cu asemenea decizii.

Spre exemplu, steaua liberalismului de azi, Rareș Bogdan, declara cu privire la magistrați: „Cui nu-i convine să plece din sistem! Dacă nu le convine sistemul, să plece în privat!”. Modul simplist cu care tratează una dintre puteri demonstrează populism. Evident, puterea cu care este investit un magistrat este totală, acesta hotărăște soarta unuia sau mai multor oameni în fiecare zi. De aceea, este logic ca un magistrat să aibă liniște, să se simtă apreciat și să nu-și facă griji din punct de vedere economic. În privința derapajelor, acesta plătește ca orice alt om din societate.

Spre deosebire de politicieni, în sistemul juridic oamenii sunt selectați. Nu ajung magistrați toți cei care vor, cei care au relații sau cei care primesc o ofertă. Pentru a deveni magistrat este nevoie să iei câteva examene importante, mult mai importante ca Bacalaureatul. Poate și de aici dorința unor politicieni de a-i „răsplăti”!

Ce au realizat în viața lor cei care cer tăieri? Ce au construit de-a lungul carierei lor? Poate ar trebui întrebați ce pricepere au cei care vor să construiască România normală. Declarația lui Rareș Bogdan arată că acesta se vede deja coordonatorul sistemului. Sigur știe că sistemul juridic nu există și în privat. Majoritatea dintre cei care nu au salarii și pensii ca ale magistraților le vor tăiate pe ale acestora. Dorința de a le anula pensiile vine din partea unuia care are un salariu mai mare ca orice magistrat și sigur va avea și pensie specială! Rolul justițiarului, prin asocierea cu cei cu venituri mici, prinde, chiar dacă toți știm că pensiile magistraților nu se pot anula din punct de vedere legal.

Nu am înțeles de ce guvernul sau guvernele de-a lungul timpului nu se preocupă de a aduce salariile și pensiile la nivelul „celor speciale” fără a tăia din acestea? Este mai greu să crești decât să tai?

Spre exemplu, în constituția pe care președintele României abia ce a jurat scrie : art. 1, Statul român:

(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.

Pe înțelesul tuturor, de la Montesquieu încoace, puterea judecătorească, parte a unui sistem democratic, funcționează în raport de egalitate cu celelalte puteri (executivă, legislativă). Încercarea de subordonare a sistemului juridic (prin tăierea drepturilor câștigate) arată respectul cu care politicienii își tratează colegii din casta juridică.

Manipularea din mass-media constă în faptul că se ia o pensie, cea mai mare, iar jurnaliștii propagă ideea că toți au pensii la fel. De restricțiile acestora nici nu se aduce aminte. Ca pe timpul ideologiilor de la începutul anilor 1920, se câștigă procente politice prin ideologia centrată pe antagonizarea maselor.

Politic, guvernul greșește prin faptul că își pune în cap toate categoriile importante din stat, în care există oameni inteligenți și influenți, oameni care știu ce vor și cum să-și păstreze ceea ce au obținut.

Klaus Iohannis participant la marșul din 22 decembrie

Ca în fiecare an în decembrie, găsim tot felul de asociații de revoluționari, care, în funcție de interese sau de susținerea politică, îl condamnă sau îl susțin pe Ion Iliescu. Cârja încasată în cap de Gelu Voican Voiculescu ne dovedește că, din punct de vedere al educației, am involuat. Dacă sunt sau nu vinovați Ion Iliescu și cei din jurul său, cred că decizia trebuie lăsată în grija istoricilor, care, cu siguranță, vor scrie în funcție de documentele care s-au declasificat sau urmează să fie declasificate. Ca și 23 august 1944, și decembrie 1989 a fost și va continua să fie unul de interes, iar părerile vor fi împărțite în funcție de cunoștințele și logica fiecăruia. Cert este că, din decembrie 1989, am intrat într-o altă epocă. Nimeni nu poate contesta faptul că România s-a transformat într-un stat democratic.

În decembrie se dezbate revoluția sau lovitura de stat. Unii o țin cu revoluția, alții cu lovitura de stat iar politicienii încearcă să aducă „lucruri noi” prin care să dovedească că ar fi în subiect. Aceștia încearcă să adune capital, să pozeze în oameni responsabili, să transmită mesaje din care să nu lipsească speranța. Speranța găsirii vinovaților, a aflării adevărului. Apoi, ca în fiecare an, se așterne uitarea până în decembrie viitor când auzim aceleași discursuri. Acum, la 30 de ani, unii au vrut să fie originali și au reușit.

O altfel de idee tâmpită a fost dusă în Parlamentul European pentru a fi supusă la vot. Ca om care și-a pierdut ceva timp pentru a identifica câți morți și răniți au fost în revoluția română (cei interesați puteți găsi tabelul cu o parte din datele despre cei decedați aici https://ionutcojocaru.ro/186-2/; unii erau trecuți și de trei ori în registre, unii erau trecuți la răniți, dar decedaseră, alții erau trecuți la morți, spre exemplu un soldat era declarat mort la Timișoara, dar apărea mort și în localitatea sa natală), văd că numărul morților și răniților diferă de la opinant la părelolog.

Spre exemplu, în rezoluția dusă la Bruxelles apar 1142 de morți și 3138 de persoane rănite. În realitate, sunt 1104 morți din care 543 la București și 561 în restul țării și 3352 răniți. Trecând peste detaliile acestea politicianiste, esența acestei rezoluții constă în: „considerând că este dreptul poporului român, la 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, de a afla adevărul, solicită Statului român să consolideze efortul de a ajunge la adevărul Revoluției, o necesitate absolută pentru români, România, Europa și Uniunea Europeană”.

Cu alte cuvinte, parlamentarii noștri s-au dus în Parlamentul european să ceară prin aceasta statului român să afle adevărul despre revoluția română. Acest demers arată micimea gândirii europarlamentarilor români, care duc problemele de acasă la Bruxelles și țin să spună că România nu a fost în stare să-și le rezolve. Printre ei, și securistul Petrov, care, în funcția sa de președinte al României, nu s-a preocupat de „adevărul privind revoluția”, iar acum, nu mai poate de grija revoluției. Cu acești europarlamentari noi vrem să intrăm în Schengen și să ridicăm MCV!

La București și Timișoara un alt luptător pentru civilizația europeană, Klaus Iohannis, cere statului român să afle adevărul, de parcă el nu ar avea treabă cu statul. Pentru că discursul președintelui de la Timișoara a trecut neobservat, voi sublinia mai jos câteva aspecte, care nu cadrează nici cu momentul și nici cu evenimentele istorice, așa cum au fost ele. Declarația președintelui conține erori de interpretare a ideologiei, cât și a detaliilor istorice care au compus evenimentele de la sfârșitul anului 1989.

Ceea ce a citit președintele la Timișoara a fost un discurs de amator, scris de un consilier mediocru, care dovedește că nu poate stăpâni unii termeni, iar președintele că nu este în subiect: „Aici, la Timișoara, cu exact 30 de ani în urmă, comunismul a fost învins pentru prima dată”.

Poate că președintele nu știe cum este cu comunismul („de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”) sau care e diferența între Partidul Comunist Român și Comunism, ca ideologie. În România, am avut un regim socialist-totalitar, coordonat de membrii Partidului Comunist. Comunismul, în schimb, este o ideologie care, de când a fost enunțată și până azi, cu toate că a avut milioane de adepți, nu a reușit să fie pusă în practică. Fiind o utopie, nici nu ar avea cum. În schimb, președintele a participat ieri la marșul din 22 decembrie, unde s-au găsit, printre diferitele pancarte, și câteva pe care scria Jos Comunismul!, ca și cum am fi comuniști.

Astfel, să spui că a fost învins comunismul (dar să te lupți în același timp cu el) pentru prima dată la Timișoara arată faptul că nu prea ai fost atent la orele de istorie de la școală sau că ai angajat consilieri care nu au fost selectați pe competențe. Ca să învingi comunismul, trebuia să-l avem. Trebuia să fim un stat comunist. Ar fi trebuit să fi fost Republica Comunistă România și nu Republica Socialistă România.

„Vă invit să păstrăm un moment de reculegere în memoria eroilor și martirilor noștri care au avut curajul să lupte cu piepturile goale împotriva tiraniei”.

Un asemenea limbaj de lemn îmi e greu să găsesc în vocabularul altui președinte. „Au avut curajul să lupte cu piepturile goale împotriva tiraniei”. Să înțelegem că principala grijă a revoluționarilor a fost să-și dezvelească piepturile când au ieșit în Piața Operei sau pe străzile Timișoarei ori pe treptele Catedralei pentru a striga „Jos Ceaușescu!”? Cum să se lupte cu piepturile goale împotriva tiraniei? Într-un moment privind comemorarea victimelor, să folosim expresii ca „piepturile goale”!

O altă expresie folosită: „convinși că gloanțele nu pot nimici idealurile și nu pot frânge visurile”.

Nu gloanțele și tancurile au nimicit idealurile românilor, care nu au putut rezista Uniunii Sovietice, care ne-a frânt visele și ne-a adus câteva decenii de dictatură? Nu gloanțele au nimicit idealurile multor state de-a lungul secolelor și nu au ținut cont de visurile oamenilor? Nu gloanțele țin și azi, în zeci de țări, dictatorii la putere?

„Un spirit european care a izvorât din cea mai neagră noapte a umilinței, fricii și terorii”. Și, ca să ne legăm și de Europa (să arătăm cu orice ocazie că suntem europeni), chiar când nu e cazul, am pus în discurs faptul că spiritul european a izvorât „cea mai neagră noapte a umilinței, fricii și terorii”. De unde știe președintele că noaptea de 16 decembrie a fost cea mai neagră noapte a umilinței, fricii și terorii? Pe ce se bazează, în comparație cu ce?

„Lacrimile le brăzdează și mai adânc chipurile” este o expresie de povești, poate de adormit copiii, dar nicidecum una care să cadreze cu evenimentele din decembrie 1989.
În concluzie, puțin respect nu ar fi stricat.

P.S. La marșul de aseară, lângă președinte era Teodor Mărieș, un revoluționar dubios, care abia declarase că e bine că a curs sânge din Gelu Voican Voiculescu. Probabil promova România normală.