„Ridicat-am ochii mei la cer”…

Întâi și-ntâi s-a prăpădit Florache Oancea, tatăl mamei mele. Tata-mare, adică. Viața i s-a terminat într-o iarnă cumplită și mereu m-am întrebat cum naiba de a răzbit moartea printre troienele înalte și trunchioase… Mie mi-a trebuit ditamai ocolul, pe la Izbiceni, ca să ajung la înmormântare. Mormântarea era altceva, o rânduială la care participa puhoi de lume; în schimb, înmormântarea, ca priveghi de dinainte, ne aparținea numai nouă, rudelor apropiate. L-am îngropat în țărâna bocnă și m-am întors în Grozăvești, la cămin, sleit și infirm pe veci.

Apoi, s-a dus după el Elisabeta Oancea. Veta, cum îi ziceau toți. Eu îi spuneam, cu o dragoste neostoită vreodată, ma’-marea. Dar ea nu s-a grăbit. De altfel, nu se grăbea niciodată, dimpotrivă. „De, mă, Florache, că nu dădură năvală turcii!”, se scuza cu o candoare tămăduitoare. Iar otomanii nu se mai ițiseră pe acolo din 1877… Mama mamei mele a ales să plece la omul ei primăvara, la ceasul izbucnirii pomilor „în veselia florii.”[1] Înainte de a porni pe cărarea neîntoarcerii, bunica mea a făcut o boacănă. S-a lăsat pocită de Baba Hârca și cuvintele i-au rămas zălogite undeva de unde nu mai puteau fi dezlegate. Chiar, cum o vorobi cu tata-mare dincolo? Ce-o mai boscorodi-o ăl’ bătrân din pricina beteșugului căpătat nitam-nisam…

Au trecut niște ani, nu cine știe ce, și bunicii s-au hotărât să-i trimită vorbă primului copil, Dumitru Oancea, să-i caute. Nenea Mitică, pe care ei îl iubeau cel mai mult dintre odrasle, mi se părea mie, s-a codit ce s-a codit și-n cele din urmă le-a respectat voia. S-o fi gândit că nu-i taman creștinește să-și abandoneze părinții în uitare și-n neînsoțire. Supus și cuminte, unchiul meu preferat s-a decis s-o ia din loc vara, nici ca taică-su, nici ca maică-sa. Vasăzică, număram trei anotimpuri ale morții în zece ani și-un pic.

Al patrulea anotimp avea să fie al mamei, Floarea. Tot iarna. Toamna se ferea, bag seama, să-și tragă sufletul arămiu în cimitirele înnegrite de fumul lumânărilor topite de jalea celor neplânși încă de mine. Dintr-odată m-am trezit al nimănui, ioc bunici, ioc mamă, un orfan neconsolabil. Tatăl nu se socotea, pentru mine el se sinucisese devreme tare, prefațându-și moartea de-adevăratelea. Cortegiul trist mă înghițise spasmodic și mă perpeleam căznindu-mă să pricep de ce Dumnezeu mi-o furase pe mama în plină putere trupească și mintală. Pășeam descompus prin țarcul funerar, „împroșcând snopi de scântei. În viscolul de foc.”[2] Vâlvătăile mă ardeau pe dinăuntru și gustul acela de cenușă nu mă mai părăsește deloc.

Marioara Ciucu s-a stins la scurt timp. Boala o chinuise pe blânda mea mătușă dintotdeauna. Reumatismul îi mutilase trupul din tinerețe și nemilosul handicap îi răpise surâsul, ușurința de a suporta scurtimea viețuirii. Însă ea nu capitulase și parcă o văd mergând schimonosindu-și figura și mișcându-și cu greutate brațele înțepenite de la coate. Trebăluia prin casa dereticată ca un pahar și zâmbea trist. Așa a găsit-o Aia cu Coasa, încremenită în ea însăși și cu o grimasă de amărăciune pe buze, asemenea unui testament scris pe fugă: „Şi nu te teme de moarte, fiindcă moartea nu e numai durerea despărţirii. Ea este şi bucuria eliberării”…[3]

În altă vară de doliu, toridă și fierbinte, s-a petrecut fata a’ mare, Aurica Blejan. Sărăcuța, de aproape două decenii zăcea la pat, noroc că mintea i se păstrase teafără. Mintea și mâinile, mai pricepute ca ale oricărei surate din zonă. Andrelele și iglița păreau să-i fi crescut dimpreună cu degetele, ca o prelungire naturală a falangelor. Zău dacă mi-o pot imagina altcumva, deși, până să i se șubrezească șira spinării, muncise la câmp cu o râvnă stahanovistă. Săpa tarlale întregi, căra saci încărcați ochi, mai abitir ca bărbații și de aceea vertebrele i s-au ferfenițit. Cu toate astea, tanti Aurica râdea cu poftă și glumea adesea, firea ei deschisă nefiind ceva obișnuit în satul acela încruntat din sudul României. Uneori, în nopțile exasperant de lungi, plângea pe înfundate mătușa mea dragă. Nu mai călcase în casa pe care o construise și o spoise cam de când viața i se scursese din picioarele betege. Izgonirea din bătătură i-a fost pedeapsa de pe urmă, sărmana…

Ultimul răposat este Darie Oancea, mezinul. Și nu oricând, ci de Florii, pe la nămiaz, în dârdora stării de urgență, în „întunecatul april.”[4] Nu l-a jelit nimeni, nu l-a însoțit nimeni la țintirim… Cine? Deoarece prunci n-a avut, muierea i-a decedat mai an, iar rudele s-au împrăștiat care-ncotro. Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi neamul ? Nenicu’ Dărică a trăit discret, n-a supărat pe careva, retras și interiorizat, zău dacă țin minte vreo întâmplare anume cu el ! Aidoma i s-a vădit și moartea, agonică și păzită strașnic de ordonanța militară. Un mort gonit la groapă printre străini, sub furcile restrictive ale suspectei pandemii. Fără alai, fără datina străbună. În definitiv, despre pământenii cunoscuți reții, în general, „unde s-au născut, ce-au făcut în viață, cu cine s-au împrietenit și cu cine s-au dușmănit, cum au murit, asta din urmă mai ales ca să înțelegi ce rămăsese neexplicat în cele de dinainte.”[5] Domnul să-l odihnească în pace, iar pe cei care ne batjocoresc tihna și rânduielile să-i ierte!

Aici se încheie povestea al cărei supraviețuitor efemer sunt. Deocamdată. Eu însemn continuarea, dar alții o vor scrie… La isprăvirea pomelnicului, „ridicat-am ochii mei la cer” să-L caut pe El. Să-L iscodesc nițel, să-L iau la rost de una, de alta… Din nemărginirea văzduhului nu mi-a răspuns nicio voce, o tăcere ca la începuturi. Apăsătoare, strivitoare. La un moment dat, o lumină orbitoare a sfâșiat bolta cerească și opt medalioane s-au ivit clar. Fiecare conținea câte o fotografie în alb-negru cu dispăruții mei, cu excepția ultimului chenar, care era gol. În celelalte șapte poze am recunoscut chipurile dușilor Florache, Elisabeta, Dumitru, Floarea, Marioara, Aurica și Darie. M-am închinat smerit, nu și împăcat, și am scrâșnit arțăgos, impertinent și trufaș: „Aș muri și eu chiar acum, dar vezi și tu că am treabă.”[6] De sus, un hohot năprasnic s-a prăvălit, mai, mai să mă sufle, să mă nimicească. Deodată, cele șapte medalioane au pierit, dăinuind doar cel gol, al optulea… Numaidecât, în interiorul cercului au apărut opt cuvinte frumos înșiruite: „Cruzimea vieții are un singur remediu autentic – dragostea.”[7] Rușinat, m-am retras spășit în semnul crucii refăcute, suntem totuși în Săptămâna Mare…


[1] Alice Voinescu, Jurnal
[2] Evgheni Vodolazkin, Laur
[3] Evgheni Vodolazkin, Laur
[4] Emil Botta
[5] Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor
[6] Andrei Platonov, Cevengur
[7] Mihail Șișkin, Scrisorar

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „„Ridicat-am ochii mei la cer”…”

  • … marian nazat a scris “… gonit la groapă printre străini, sub furcile restrictive ale suspectei pandemii. Fără alai, fără datina străbună… Cruzimea vietii are un singur remediu autentic – dragostea”… „Aș muri și eu chiar acum, dar vezi și tu că am treabă”…

    … tonialbinuta : dintre infinitele fete ale dragostei indraznesc sa-ti expun/propun dragostea pentru “omul planetei” care va muri maine, daca se va limita la “indicatia pretioasa” a liderilor : (contra virusi) “spalati-va des(!?) pe maini / nu va atingeti ochii, nasul, gura / curatati suprafetele cu dezinfectanti”… iti propun “dragostea platonica” de a-l salva, dorinta de a-i ocroti VIATA deoarece ai aflat cauza MORTII si detii secretul protejarii – vindecarii… daca accepti ca o farama a vietii tale sa o dedici salvarii a milioane de alte vieti e necesar sa-i expui amicului cristoiu ideea generala si ,dupa ce ma va solicita, parcursul va rula de la sine…
    …la declansarea pandemiei 2o2o am crezut ca liderii planetei vor actiona cum ar fi fost firesc, apoi am sperat ca… dar azi sunt infuriat ca numai in europa si sua pana ieri au murit in chinuri peste o suta mii OAMENI; estimarile pentru final dau peste doua sute mii spre un milion victime… putem opri macelul !!! – nu e prea tarziu !!!… atentie la intarziere : aproape zece mii decese si costuri enorme in fiecare zi … virusul e oportunist, perfid dar nu e inteligent – propunerea mea e simpla, ieftina si aplicabila rapid : poarta de acces a virusului e gura – inchide-o…“aspira aer spre plamani numai pe nas” – gura nu filtreaza cand aspira spre plamani un litru aer la zece secunde… de milioane ani nasul, pasajele nazale, mucusul retin din aerul aspirat aprox. 95% din virusi (calare pe aerosoli, sputa din stranut, vorbire, tuse, praf, scame, etc.) iar 5% reprezinta “doza de vaccin” careia sistemul imunitar face fata si genereaza anticorpi specifici virusului detectat… daca din nestiinta sau neatentie modifici acest raport MAMA NATURA iti da o mica lectie gripala sau te elimina daca tragi necontrolat aer pe gura… prin urmare: “vorbesti, razi, tusesti, stranuti, canti expirand pe gura, apoi strangi buzele si aspiri pe nas !!!”… asigura-ti sanatatea! (omul vorbeste de aprox. 100 mii ani !!!)…

    … propun un sondaj clasic pe esantion zece la o mie subiecti cu raspuns la tel opad gwa otw nonstop sau univers.apicol(a)gmail.com si retorica INTREBARE : cati neuroni sunt necesari pt. a pricepe ca VIRUSII pe aerosoli, praf, scame, sputa din tuse, vorbire sau stranut INTRA MASIV (!) spre plamani pe gura, nefiltrati, pina in alveole si nu prin ochi, maini sau de pe fata ?????… (nas am, minte… la ce-i buna ?)… sau alte intrebari cu raspuns : cine a adus gripa ? – virusu’, inflamand plamanii… cum ajunge virusu’ in plamani ? – prin ochi (1%), de pe fata (1%), de pe maini (1%), aspirat pe nas (5%), pe alimente (1%), pe buze (1%), aspirat pe gura (90%), – (zice toti doctorii)… ce ordona OMS, donald, boris, angelica, wohanis, putin ? – ne spalam pe maini sa evitam virusu’! ! ! (de asa grija fata de populatie imi vine sa aleg si pe bula sef la planeta)…
    … nu e bine sa murim pentru ca avem treaba azi …

  • Hristos a inviat!