„Ridicat-am ochii mei la cer”…

Întâi și-ntâi s-a prăpădit Florache Oancea, tatăl mamei mele. Tata-mare, adică. Viața i s-a terminat într-o iarnă cumplită și mereu m-am întrebat cum naiba de a răzbit moartea printre troienele înalte și trunchioase… Mie mi-a trebuit ditamai ocolul, pe la Izbiceni, ca să ajung la înmormântare. Mormântarea era altceva, o rânduială la care participa puhoi de lume; în schimb, înmormântarea, ca priveghi de dinainte, ne aparținea numai nouă, rudelor apropiate. L-am îngropat în țărâna bocnă și m-am întors în Grozăvești, la cămin, sleit și infirm pe veci.

Apoi, s-a dus după el Elisabeta Oancea. Veta, cum îi ziceau toți. Eu îi spuneam, cu o dragoste neostoită vreodată, ma’-marea. Dar ea nu s-a grăbit. De altfel, nu se grăbea niciodată, dimpotrivă. „De, mă, Florache, că nu dădură năvală turcii!”, se scuza cu o candoare tămăduitoare. Iar otomanii nu se mai ițiseră pe acolo din 1877… Mama mamei mele a ales să plece la omul ei primăvara, la ceasul izbucnirii pomilor „în veselia florii.”[1] Înainte de a porni pe cărarea neîntoarcerii, bunica mea a făcut o boacănă. S-a lăsat pocită de Baba Hârca și cuvintele i-au rămas zălogite undeva de unde nu mai puteau fi dezlegate. Chiar, cum o vorobi cu tata-mare dincolo? Ce-o mai boscorodi-o ăl’ bătrân din pricina beteșugului căpătat nitam-nisam…

Au trecut niște ani, nu cine știe ce, și bunicii s-au hotărât să-i trimită vorbă primului copil, Dumitru Oancea, să-i caute. Nenea Mitică, pe care ei îl iubeau cel mai mult dintre odrasle, mi se părea mie, s-a codit ce s-a codit și-n cele din urmă le-a respectat voia. S-o fi gândit că nu-i taman creștinește să-și abandoneze părinții în uitare și-n neînsoțire. Supus și cuminte, unchiul meu preferat s-a decis s-o ia din loc vara, nici ca taică-su, nici ca maică-sa. Vasăzică, număram trei anotimpuri ale morții în zece ani și-un pic.

Al patrulea anotimp avea să fie al mamei, Floarea. Tot iarna. Toamna se ferea, bag seama, să-și tragă sufletul arămiu în cimitirele înnegrite de fumul lumânărilor topite de jalea celor neplânși încă de mine. Dintr-odată m-am trezit al nimănui, ioc bunici, ioc mamă, un orfan neconsolabil. Tatăl nu se socotea, pentru mine el se sinucisese devreme tare, prefațându-și moartea de-adevăratelea. Cortegiul trist mă înghițise spasmodic și mă perpeleam căznindu-mă să pricep de ce Dumnezeu mi-o furase pe mama în plină putere trupească și mintală. Pășeam descompus prin țarcul funerar, „împroșcând snopi de scântei. În viscolul de foc.”[2] Vâlvătăile mă ardeau pe dinăuntru și gustul acela de cenușă nu mă mai părăsește deloc.

Marioara Ciucu s-a stins la scurt timp. Boala o chinuise pe blânda mea mătușă dintotdeauna. Reumatismul îi mutilase trupul din tinerețe și nemilosul handicap îi răpise surâsul, ușurința de a suporta scurtimea viețuirii. Însă ea nu capitulase și parcă o văd mergând schimonosindu-și figura și mișcându-și cu greutate brațele înțepenite de la coate. Trebăluia prin casa dereticată ca un pahar și zâmbea trist. Așa a găsit-o Aia cu Coasa, încremenită în ea însăși și cu o grimasă de amărăciune pe buze, asemenea unui testament scris pe fugă: „Şi nu te teme de moarte, fiindcă moartea nu e numai durerea despărţirii. Ea este şi bucuria eliberării”…[3]

În altă vară de doliu, toridă și fierbinte, s-a petrecut fata a’ mare, Aurica Blejan. Sărăcuța, de aproape două decenii zăcea la pat, noroc că mintea i se păstrase teafără. Mintea și mâinile, mai pricepute ca ale oricărei surate din zonă. Andrelele și iglița păreau să-i fi crescut dimpreună cu degetele, ca o prelungire naturală a falangelor. Zău dacă mi-o pot imagina altcumva, deși, până să i se șubrezească șira spinării, muncise la câmp cu o râvnă stahanovistă. Săpa tarlale întregi, căra saci încărcați ochi, mai abitir ca bărbații și de aceea vertebrele i s-au ferfenițit. Cu toate astea, tanti Aurica râdea cu poftă și glumea adesea, firea ei deschisă nefiind ceva obișnuit în satul acela încruntat din sudul României. Uneori, în nopțile exasperant de lungi, plângea pe înfundate mătușa mea dragă. Nu mai călcase în casa pe care o construise și o spoise cam de când viața i se scursese din picioarele betege. Izgonirea din bătătură i-a fost pedeapsa de pe urmă, sărmana…

Ultimul răposat este Darie Oancea, mezinul. Și nu oricând, ci de Florii, pe la nămiaz, în dârdora stării de urgență, în „întunecatul april.”[4] Nu l-a jelit nimeni, nu l-a însoțit nimeni la țintirim… Cine? Deoarece prunci n-a avut, muierea i-a decedat mai an, iar rudele s-au împrăștiat care-ncotro. Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi neamul ? Nenicu’ Dărică a trăit discret, n-a supărat pe careva, retras și interiorizat, zău dacă țin minte vreo întâmplare anume cu el ! Aidoma i s-a vădit și moartea, agonică și păzită strașnic de ordonanța militară. Un mort gonit la groapă printre străini, sub furcile restrictive ale suspectei pandemii. Fără alai, fără datina străbună. În definitiv, despre pământenii cunoscuți reții, în general, „unde s-au născut, ce-au făcut în viață, cu cine s-au împrietenit și cu cine s-au dușmănit, cum au murit, asta din urmă mai ales ca să înțelegi ce rămăsese neexplicat în cele de dinainte.”[5] Domnul să-l odihnească în pace, iar pe cei care ne batjocoresc tihna și rânduielile să-i ierte!

Aici se încheie povestea al cărei supraviețuitor efemer sunt. Deocamdată. Eu însemn continuarea, dar alții o vor scrie… La isprăvirea pomelnicului, „ridicat-am ochii mei la cer” să-L caut pe El. Să-L iscodesc nițel, să-L iau la rost de una, de alta… Din nemărginirea văzduhului nu mi-a răspuns nicio voce, o tăcere ca la începuturi. Apăsătoare, strivitoare. La un moment dat, o lumină orbitoare a sfâșiat bolta cerească și opt medalioane s-au ivit clar. Fiecare conținea câte o fotografie în alb-negru cu dispăruții mei, cu excepția ultimului chenar, care era gol. În celelalte șapte poze am recunoscut chipurile dușilor Florache, Elisabeta, Dumitru, Floarea, Marioara, Aurica și Darie. M-am închinat smerit, nu și împăcat, și am scrâșnit arțăgos, impertinent și trufaș: „Aș muri și eu chiar acum, dar vezi și tu că am treabă.”[6] De sus, un hohot năprasnic s-a prăvălit, mai, mai să mă sufle, să mă nimicească. Deodată, cele șapte medalioane au pierit, dăinuind doar cel gol, al optulea… Numaidecât, în interiorul cercului au apărut opt cuvinte frumos înșiruite: „Cruzimea vieții are un singur remediu autentic – dragostea.”[7] Rușinat, m-am retras spășit în semnul crucii refăcute, suntem totuși în Săptămâna Mare…

[1] Alice Voinescu, Jurnal
[2] Evgheni Vodolazkin, Laur
[3] Evgheni Vodolazkin, Laur
[4] Emil Botta
[5] Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor
[6] Andrei Platonov, Cevengur
[7] Mihail Șișkin, Scrisorar