Rolul jerftei de sînge în Istorie

Slugăreala personajelor. Am ajuns la volumul trei cu Incognito, roman în patru volume, publicat de Eugen Barbu, în 1975, la Albatros. Puteam să ajung liniștit și la volumul cinci. Am scris pe vremuri un eseu despre slugăreala personajelor comice. Ziceam, plecînd de la cazuri celebre precum Ostap Bender din Douăsprezece scaune al lui Ilf și Petrov, Cicikov din Suflete moarte al lui Gogol, că personajele comice sînt puse la lucru de autori pentru a avea pretexte de descrieri ale unor lumi comice. Ostap Bender e alergat de a lungul și de a latul URSS ca să găsească o comoară dintr-unul din cele douăsprezece scaune. Numărul mare de scaune e folosit de autori pentru a-l trece pe personaj prin diferite lumi și pentru a-l face să întîlnească o puzderie de personaje. Astfel romanul poate îmbrățișa teritorii uriașe și învia personaje diverse.

Romanul lui Eugen Barbu mă obligă să adaug, în materie de slugăreală, personajelor comice, și personajele dramatice din Incognito. Unul dintre ele rămîne Irene-Nathalie, o rusoaică refugiată la București după venirea Bolșevicilor la Kiev mai întîi și la Odessa mai apoi. Biata fată e alergată prin toată Ucraina pentru ca Eugen Barbu să ne poată descrie Kievul și Odessa, e obligată să se lase violată și brutalizată de un emigrant rus cu pretenții de ofițer țarist tipic, Dimitrie Pavlovici. Toate acestea pentru ca autorul să poată introduce în roman o mare postață de inspirație dostoievskiană (nevoia rusească de umilire), să ne facă cunoștință cu ceea ce crede el că sînt rușii și să descrie pe larg lumea emigranților ruși de la București. Pentru aceasta, autorul îl pune pe Armand, comunistul de Intelligence din roman, să se combine cu Irene. De dragul numeroaselor pagini de roman de tip dostoievskian, bietul Armand e obligat să se culce cu Irene și, mai rău, să-i asculte confesiunile despre cum a fost pusă ea de bărînul Dimitrie Pavlovici să-i fie slugă de ultima speță. Întîmplările prin care trece personajul, lumea prin care călătorește, oamenii cu care relaționează n-au nici o legătură cu ea, nu țin organic de logica fetei. La fel de bine, autorul o putea duce în Franța sau în Canada, o putea sili să se combine cu un pușcaș marin american sau cu un șef de trib din jungla amazoniană. Totul depinde de nevoia autorului de a adăuga descrierilor de pînă atunci alte și alte descrieri. Irene e astfel un personaj plat, fără adîncime, o hologramă. Cînd a ieșit din joc, altfel spus, cînd autorul a lăsat-o deopoarte, am uitat-o imediat. Toate personajele din Incognito sînt la fel ca Irene. Umbre pe trecerea vremii. Tronaru e trimis pe front într-un batalion de pedeapsă pentru ca romanul să aibă și pagini de pe Frontul de Est. Matei Bogasieru e trimis în lumea legionarilor pentru ca aceasta să apară în roman.
Eugen Barbu ne confirmă că nu e un creator de oameni. Incognito e Biblia în care Dumnezeu face Pămîntul. Nu poate să-l facă și pe Adam.

*

Rolul lui 1907. Tradiționala tabletă de Paști (Christos a înviat!, Facla, 24 martie 1912), îi dă lui Tudor Arghezi șansa de a medita în scris despre rolul jertfei în Istorie. Nițel bătînd spre ruși, textul invocă drept exemplu de jertfă de sînge rodnică după aceea în toate planurile pe cea de la 1907:

„Se aduce vreo jertfă undeva, pe lume, jertfa cea mai însemnată, a sîngelui si a vieții, fără ca învierea simbolică a lui Crist să se repete? Prețul e scump, dar cu sînge s-a răscumpărat întotdeauna viața, și neamurile care nu și l-au economisit pe-al lor au fost victorioase. Simți o durere violentă gîndindu-te la morții pentru adevăr și dreptate – dar totodată și mîndrie. Cucerirea pămîntului, mai ales, nu se face fără de sînge; luptele nu se cîștigă cu vorbe, și curajul e sîngele care nu vrea să fie stătut și care făgăduieste să se verse, cu bucurie.

Sentiment greșit? Iluzie juvenilă? Din 1907 un spirit nou pare că fecundează țara; oamenii s-au mai dezmorțit, glasurile par mai tari, năzuințele mai puternice, izbînda, dacă izbîndă definitivă este bine să fie vreodată, mai apropiată. Se alcătuiesc curente, se gîndește mai mult, se citește întreit. Erori și adevăruri circulă mai vii, se ridică steagurile mai sus, o pasiune mai mare răscolește sufletele tuturora. Viața noastră pare cuprinsă de un fel de misticism. Același om a simțit în două chipuri: cu teamă mai nainte, cu văpaie din 1907 încoace.

Scepticismul ne pare acum enervant și ignobil. O speranță infinită ne deschide porțile ferecate pîn-acum ale sufletului, în care scoboară luminile cele mai tîșnite. Crengile înflorite ale caişilor par a trece prin sufletul nostru…
E-adevărat… Hristos înviază…”