După România educată și România climatizată, se prefigurează un nou Proiect de țară: Schimbarea becurilor (Ion Cristoiu)

România, în zorii comunismului

Războiul cel Mare se sfârșise și, ca de obicei, România era azvârlită în tabăra învinșilor. Nici nu se putea altfel, de vreme ce luptaserăm cot la cot cu nemții până la insurecția din 23 august. Chiar, „cum s-a înfăptuit, după mărturia secretarului general (n.m. Gheorghe Gheorghiu-Dej), actul din 1944? Iată: «Gărzile muncitorești, înarmate și organizate de Partid, au capturat și mobilizat în acea zi căpeteniile antonesciene, au smuls o seamă de puncte strategice din mâinile trupelor germano-fasciste și au procedat la dezarmarea lor. Cu hotărâre și avânt patriotic, ostașii români au întors armele împotriva adevăratului dușman – imperialismul germano-fascist – și s-au alăturat Armatei Sovietice». Simplu și frumos! Cum de nu ne-a trecut prin minte că așa a fost?”[1] Și ce-am mai sărbătorit momentul acela cardinal din istoria neoașă… Apoi, pokerul politico-militaro-strategic de la Yalta ne aducea sub bocancul sovietic și Siberia se va muta o vreme pe meleagurile valahe. Se prefăcea lumea și „cei care după 23 August luau măsuri uşuratice la Bucureşti n-au făcut nimic sau aproape nimic ca să ajungă ce au ajuns. Se născuseră într-o ţară unde, în ultima sută de ani, poate şi mai înainte, orice idee [care e semănată] nu scoate la soare decât o singură plantă, comedia. Nimic nu rezistă acestui pământ binecuvântat. Primul Hohenzollern îşi primea în audienţă miniştrii stând în picioare şi nu le acorda în chip de bună-ziua decât un deget; subreta reginei neîncoronate a ultimului Hohenzollern anunţa sosirea suveranului spunând că «a venit conaşul». Gentlemenii englezi întârziaţi în România au sfârşit la crâşma cu taraf. Bălcescu şi Eminescu, «lujere care apar într-o ţară o dată în o mie de ani», au sfârşit la spital sau la ospiciu. Cei care au hotărât soarta acestui popor sunt opera lui Ion Luca Caragiale. Unul a fost prim-ministru vreme de 12 ani. Şi-a încetat cariera când a fost surprins închinându-se, în cabinetul său, în faţa unui curcan. Noii guvernanţi s-au născut şi au trăit în acest climat, dar erau bolşevici, adică membrii unui partid de tip nou. Înainte de război nu erau mulţi, cel mult o mie. Am fost şi eu comunist, am trăit printre dânşii în Bucureşti şi la închisoare. Puţinii care veneau spre noi erau mânaţi de cele mai variate motive, de la simpla curiozitate [în privinţa] unei organizaţii misterioase, glorificată de partizani şi blestemată de duşmani, până la intelectuali convinşi că acolo sunt adunaţi reprezentanţii pe pământ ai unui viitor fericit, dovedit «more geometrico», trecând prin mulţimea celor nemulţumiţi în uzină, în stat, în familie, în mahala. Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocri, politicieni nerealizaţi şi nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarizate, copii sătui de şcoală; din această lume se recrutau înainte de război activiştii de partid. Fiecare se simţea nedreptăţit într-un fel sau altul, frustrat de bunurile visate. Atraşi de misterul unei lumi închise în conştiinţa lor, intrau într-o viaţă nouă, nu într-un partid politic. Primul pas putea fi, de pildă, un mic serviciu făcut unui prieten, cum ar fi locuinţa pentru o întâlnire cu cineva necunoscut gazdei, ceva bani pentru ajutorarea unor oameni închişi pe nedrept, transmiterea unui plic sau pacheţel dintr-un oraş în altul, eventual adăpostirea unui nevinovat căutat de poliţie, instituţie unanim detestată. Acestea şi altele similare, însă cerute în şoaptă, sub pecetea secretului, dădeau micului meşteşugar, casnicei bovarizate, tânărului sătul de şcoală şi visător de aventuri, micului funcţionar sentimentul că li se deschidea o poartă spre o mare şi invizibilă putere care le arăta încredere lor, pe care nimeni nu-i luase în seamă. Deveneau importanţi în faţa propriei lor conştiinţe, începeau să capete un statut eroic. Ieşeau din pielea unor dezmoşteniţi ai soartei, ca să intre în aceea a unui personaj important, deţinător de mari secrete. (Constanţa Crăciun, pe vremea când semăna cu o sfântă dintr-un tablou flamand, când nu era ministru şi ştia să râdă, îmi povestea că odată i s-a dat să ascundă o legătură de chei ruginite, numai pentru a fi deţinătoarea unui secret!).”[2] Descriere mai completă a adunăturii comuniste dintâi nici că am găsit altundeva ! Iar „la baza celor ce aveau să urmeze stătea ideea lui Lenin, că puterea este esenţialul, şi a lui Stalin, că partidul trebuie să pornească de la un nucleu. În cazul României, puterea era reprezentată de cei un milion de ostaşi roşii care o ocupaseră, iar comandantul acestor ostaşi era Stalin. Acesta nu putea preda puterea de stat decât Partidului comunist, care trebuia să fie mare şi puternic în viitor, dar care acum era mic şi firav. A predat-o unui nucleu de comunişti de încredere, Ana Pauker şi Vasile Luca. Aceştia şi-au asociat pe Teohari Georgescu şi toţi trei pe Gheorghiu-Dej. Împreună au format Secretariatul, în care politica generală era condusă de Ana Pauker, organizaţiile de masă de Vasile Luca, cadrele de Teohari Georgescu, iar politica economică, sectorul imposibil de stăpânit, de Gheorghiu-Dej. Deasupra Secretariatului au format un birou politic compus din şapte persoane şi un comitet central din cincisprezece persoane. Cu această organizare, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, înţeleşi între ei, aveau totdeauna majoritatea în Secretariat, cei patru din secretariat, majoritatea în biroul politic, iar aceasta în comitetul central. Având, în plus, în mână politica generală, cadrele şi organizaţiile de masă, cei trei stăpâneau partidul, impuneau ce cadre şi ce politică doreau. Peste toţi erau, bineînţeles, Stalin şi Armata Roşie.”[3] Ce simplă pare aritmetica politică… Ca și astăzi, când deasupra noastră flutură steagul american, agitat de armata aliată, încartiruită la Pontul Euxin și nu doar. Ca și acum, și atunci „neştiinţa şi prostia au jucat un rol mai important decât nebunia. Hotărârile se luau uşuratec, dar nu pe bază de idei fixe. Din când în când, o zvâcnire de înaltă principialitate, o descoperire bruscă a dialecticii, ceva morţi în suferinţe, şi gata. Dacă ajungea Caţavencu prim-ministru, n-ar fi împuşcat pe Coana Joiţica. Nici Gheorghiu-Dej n-a făcut-o. Singurul element nou pe care l-a adus în istoria modernă a României este asasinarea lui Pătrăşcanu. L-a împuşcat ca să avem şi noi faliţii noştri, însă i-a făcut şi mare plăcere. Era un act de mare principialitate. «Canalia intra în istorie la adăpostul ideilor».”[4] Sigur, în noua epocă a decomunizării , după ciuruirea „odiosului” Nicolae Ceaușescu, execuțiile publice s-au mutat în sălile de judecată, iar glonțul a fost înlocuit cu hotărâri de condamnare la privare de libertate. Desigur, în numele democrației și al… libertății… De aceea, canaliile de altădată și-au schimbat hainele și și-au continuat ticăloșiile, dar în numele altui stăpân. Tradiția locului își vedea nestingherită de drum, cu alți actori, însă cu aceleași năravuri. Demult, „Stalin a spânzurat comunişti numai acolo unde risca ţâşnirea unui gând personal. Pe cei de la Bucureşti nu i-a luat în serios. Nici n-avea nevoie să-i sperie pe unii spânzurându-i pe alţii.”[5] Actualul ocupant venit de la Washington a întors foaia și a băgat spaima în marionetele de pe Dâmbovița, spânzurându-i de Codul penal pe indezirabilii dușmani ai poporului de râme dresate să consume hot-dog și sloganuri cu gust de Coca-Cola. Ușor, ușor, teroarea milițienilor sturlubaticei „corectitudini politice” promovate cu surle și trâmbițe de arhanghelii yankei s-a întins pretutindeni. În teritoriile care contează, bineînțeles, nicidecum în Africa și Asia (nu toată!)… Minciunile și dezinformările „made in USA” sunt primite cu ovații și propagate cu sclipici propagandistic în colonia de la gurile Dunării. Așa că mâine, poimâine, la stingerea din viață a liderului de la „Casa Albă” (un fel de Kremlin pentru noi), mă tem să nu se repete în vatra dacică scenele grotești de la dispariția tragică a „conducătorului iubit Iosif Visarionovici Stalin”: „Tăcerea extremă care domnea în piață, în ciuda atâtor zeci de mii de prezențe umane, răspundea unui cer cenușiu, aproape compact. Nu ne uitam unii la alții, știind că arătam la fel: cenușii, săraci, docili. Unii, fără îndoială, plângeau: misterul morții era mai prezent ca niciodată și ne aștepta pe toți, pe cei mai umili ca și, iată, pe cei mai puternici. Difuzoarele transmiteau muzică funebră; drapele și câteva rare portrete cu însemne de doliu punctau prezența tăcută a uriașei mase de oameni. La un moment dat a început o transmisie în limba rusă – vorbea tovarășul Malencov –, apoi i-au urmat, pe românește, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, acad. Traian Săvulescu și ale diferitor stahanoviști. Partea asta a «slujbei» semăna cu manifestațiile obișnuite și ne-am fi desconcentrat, dacă nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora 12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cutremurând văzduhul, urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise așa ceva? Semăna cu războiul, dar nu era decât un ritual nemaicunoscut: oricum, era vorba de moarte, și numai de ea. Cât timp au urlat sirenele (câteva minute foarte lungi), circulația vehiculelor s-a oprit, conform instrucțiunilor, în toate orașele țării, șoferii și vatmanii au coborât, descoperindu-se. Chiar și trenurile au stat în drum. Difuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS și în final, Internaționala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa și semnificativa ei putere. Și în sfârșit, în tăcere, lumea s-a risipit.”[6]

De la Stalin la Biden n-a fost decât un pas, însă tot în groapă și zău dacă întrevăd vreo perspectivă să ieșim la suprafață…


[1] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[2] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber

[3] Ibidem

[4] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber

[5] Ibidem

[6] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „România, în zorii comunismului”

  • ati uitat de nea Nelu…..(va fi ca la o fractura de masea).

  • Neomarxismul sau globalismul utopic promovat de Biden nu diferă foarte mult de comunismul lui Stalin ,de parcă mâna invizibilă a unul vrăjitor – în niciun caz Vrăjitorul din Oz – ne-a azvârlit într-o buclă atemporală din care nu mai putem ieși să vedem zorii senini ai unei lumi fără război , fără cenușă și oameni răniți, bolnavi sau morți, pline
    de bunătate și armonie ,de înțelegere între oameni ! Felicitări pentru un editorial superb , excepțional !

A apărut „1990- Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13,14 și 15 iunie? ”. Primul volum din seria Ion Cristoiu – istoricul clipei, 1990 – 1996

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog