România, la răspântie

În curând, la Editura RAO,  va apărea cartea România, la răspântie, ale cărei pagini miros a „operațiune militară specială” și-a atmosferă de… scutlâc american  chiar pe „piciorul de plai” valah.

În actele mele de stare civilă nu s-a modificat nimic între timp: aceeași zi de naștere – 14 martie 1961 – și același loc al venirii pe lume – Topraisar (lângă Constanța). Nicăieri nu scrie însă că  sufletul mi-a  crescut  și s-a format între Olt și Dunăre, la Islaz, în  câmpia  teleormăneană, de unde n-am plecat parcă niciodată. Deși școala generală am început-o  la Cernavodă  și am sfârșit-o la Turnu Măgurele, orașul în care am urmat și cursurile liceale. Din 1980 și până în 1987 (cu o pauză de un an și  jumătate)  am  locuit în București, ba într-o cazarmă militară (ca  soldat  în termen), ba într-un  complex studențesc (ca dreptist), pentru ca în 1990 să mă întorc  definitiv aici, ca procuror. Ceva  mai târziu, prin 1987, am lepădat roba de acuzator public și am îmbrăcat-o pe cea de apărător,  schimbare în lipsa căreia n-aș fi putut să dau frâu liber condeiului, o dorință   ce mă ardea încă din adolescență. Și, pe  nesimțite, titlurile cărților  ce-mi poartă  numele s-au adunat an după an, ajungând, azi, la 19: Starea de anormalitate (1 şi 2),  România de-a-ndoaselea, România oranj, România târâş, Pe tălpile României, Țara de cobai, Jurnalul banalităţii, Suflet în exil, Cartea ieruncilor, Lumea de azi (1 și 2), Basmul fotbalului…, Prizonier în „câmpul tactic“, Rusia 2018. De la Petru cel Mare la… Deschamps, Dragul meu haștagist, Homo homini… virus, Macină viața, macină… și QATAR  2022, Mondialul lui  Messi.  Cele mai multe dintre acestea au apărut la Editura RAO – un partener fidel și vrednic, ca orice prieten de nădejde -, iar două la Editura Edilivre din Paris.

În actele mele de  stare civilă nu se menționează nici că scrisul m-a desăvârșit ca „trestie gânditoare” și nici că m-a ajutat să-l  păstrez neciumpăvit pe copilul inocent dinlăuntru-mi. Ce ți-e  și cu documentele astea oficiale…

*

Nu demult,  am învățat de la Aleksandr Zinoviev  că „în bătălia dintre doi idioți atotputernici nu e loc pentru un pitic deștept. Poți sfârși băgat la apă, fie de unul, fie de altul – sau de amândoi deodată. Mai bine să te ferești din drum. Fă-o însă atât de discret, încât nimeni să nu dea atenție ieșirii tale din scenă”.  La citirea întâia oară a vorbelor astea,  habar n-aveam că ele îmi vor fi motto atât al volumului  tocmai isprăvit, cât și al asfințitului de viață ce-mi dă târcoale în șuieratul rachetelor și-n scâncetele muribunzilor din Ucraina.

Subiectul războiului din vecinătatea hotarelor noastre oropsite m-a preocupat obsedant și încă nu-mi dă pace deloc, motiv să-i dedic cohorte întregi de frământări, de disperări… Timp de doi ani, am strâns îndestule deziluzii și spaime pornite din vitregia unei sorți naționale decise de o geografie neprielnică, ostilă chiar. Nu am ocolit nici spectacolul, adesea funest, oferit de actorii politici din mahalaua dâmbovițeană ori din satul planetar, cu implicațiile, de regulă nefaste, asupra românului, aflat dintotdeauna supt vremi. Am căutat cu febrilitate să-mi pricep, din mărturisirile străinilor,  neamul, cu înălțările și prăbușirile sale de-a lungul istoriei…

Altminteri, „operațiunea militară specială” pravoslavnică mi-a deschis alte căi de înțelegere a trecutului nu doar recent al țării mele, ci și al omenirii, strivită de perpetua întrebare: A fi sau a nu fi conducere unipolară ORI MULTIPOLARĂ? În paginile adunate între coperțile perisabile, m-am străduit să găsesc răspunsurile nimerite, stăruință defel facilă, fiindcă e tare complicat să fii lucid și  obiectiv când ai picat la… răspântie.

*

Când eu mă nășteam, comuniștii germani începeau construirea unui zid al rușinii în Berlin, un fel de graniță între Est și Vest. Ceva mai departe, în Golful Porcilor, debarcau soldații americani, pregătiți să-l răstoarne de la putere pe marxist-leninistul Fidel Castro, susținut militar  și politic  de sovietici. În țara mea, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej  preluase frâiele  statului în numele frăției de nezdruncinat dintre proletari și țărani,  prim-ministru  fiind Gheorghe Apostol, „un bou de un anumit soi”, cum îi plăcea lui Silviu Brucan să spună. Vasăzică, anul 1961 a fost unul al confruntării, al tensiunilor între „puterile siameze ale războiului” –  USA și URSS. Ușor-ușor, bariera berlineză a dispărut, însă în calea omenirii s-au ridicat primejdios alte stavile ideologice și nu numai. Despre toate astea am aflat încă din copilărie, ba din ziarele vremii, ba de la tata-mare (care asculta seară de seară Vocea Americii și citea zilnic Scânteia), ba din cărți. Și cum să rămâi indiferent în fața atâtor evenimente planetare ? Așa că m-am apucat să scriu  eseuri sociale, politice și istorice,  firesc pentru un trăitor al unei Românii aflate dintotdeauna la… răscruce.