„România se bucură că are un rege care se învîrtește ca să nu șadă pe loc”

„Acest Domn nu vorbește niciodată”. Publicistul Arghezi îl ia peste picior pe Majestatea Sa, Carol I:

„România are drepturi la compensații. Reprezintație regală în Parlament. «Glasul României va fi ascultat», spune regele și cînd spune regele ceva, țara se bucură, pentru că acest domn nu vorbește niciodată. Tot ce dă voie să se știe despre dînsul este că s-a dus la Sinaia, că s-a întors în București, că iar s-a dus și iar s-a întors. Învîrteala lui fără rost place României, care se bucură că are un rege care se învîrtește ca să nu șadă pe loc.” (Tudor Arghezi Regele Carol să trăiască! în Facla, 27 aprilie 1913).

*

O privire aparte. Am găsit în fine timp să-mi arunc o privire și peste O scurtă Istorie a Germaniei. De la Iuliu Cezar la Angela Merkel – O repovestire pentru vremurile noastre variantă românească a bestsellersului The Shortest History of Germany: From Julius Caesar to Angela Merkel – A Retelling for Our Times (Shortest History Series) de James Hawes. Și din motive publicitare cartea în limba română e publicitată ca un Moș Crăciun din primii ani de după Căderea Comunismului. Pe copertă, deasupra titlului, anunțul de megafoane:

„# 1 Bestseller internațional”
„O lectură obligatorie” – The Economist

Sub titlul colorat:

„Cea mai provocatoare carte a anului” – Der Spiegel

Pe coperta a patra:

„De citit într-o după-amiază, de reținut pentru o viață

O țară deopotrivă admirată și temută, Germania s-a situat în epicentrul evenimentelor mondiale nu de puține ori: Reforma, cele două Războaie Mondiale, căderea Zidului Berlinului. S-a conturat ca națiune modernă de-abia în 1871 – și totuși, astăzi, Germania este a patra economie a lumii și purtător de stindard al democrației liberale. «Nu are rost să studiezi trecutul dacă acesta nu luminează prezentul», scrie James Hawes în această concisă istorie care a captivat deja sute de mii de cititori în mai multe țări. Astăzi, poate mai mult decît oricînd, avem mare nevoie să înţelegem, după cum spune autorul, «adevărata istorie a Germaniei».”

„O Germanie așa cum nu ați mai cunoscut-o pînă acum: o teză îndrăzneață, o analiză competentă și o lectură captivantă. Fie că împărtășiți sau nu punctul de vedere al acestei cărți, ea este o lectură obligatorie pentru oricine este interesat de drumul parcurs de Germania pentru a ajunge la ceea ce este astăzi.” – Karen Leeder, Universitatea Oxford

„O încercare temerară de a remedia o ignoranță seculară în doar 200 de pagini… nu doar o palpitantă trecere în revistă a momentelor decisive din istoria Germaniei, dar și o regîndire serioasă, bine documentată și radicală a continuităților din viața politică germană”. – Nicholas Boyle, Universitatea Cambridge

„Cuprinzătoare, însuflețită și captivantă… dacă vrei să înțelegi țara de care mare parte din lumea democratică își agață azi speranțele, acesta este locul de unde să pornești.” – Irish Examiner

Pare o lucrare scrisă pentru analfabeți în materie de Istoria Germaniei. Tocmai de aia am s-o citesc. Pînă atunci, pînă la citit, mă grăbesc să caut paginile despre Bătălia din pădurea Teotuburg. Iată varianta englezului, diferită de a altor istorici:

„Romanii au găsit în Germania, asemenea britanicilor în India, o puzderie de stătulețe ce se războiau între ele și cărora le-au impus, pentru a simplifica lucrurile, ideea unei vaste și unice Națiuni. Și, la fel ca britanicii, au creat apoi pentru această țară inventată o clasă de conducători semimodelați după civilizația lor, așteptînd în schimb de la ei loialitate.

În anul 9 e.n., Publius Quinctilius Varus, guvernator al Germaniei, petrecuse vara cutreierînd țara, fără a purta război, ci adunînd biruri (din cale-afară de împovărătoare, cum avea să se spună mai tîrziu). Înapoindu-se în tabăra de iarnă de pe Rin, a făcut greșeala de a se încrede în cel pe care îl avea adesea oaspete lor din nord-vest, romanizatul Arminius (varianta latină a germanicului Hermann), care fusese educat chiar la Roma. Arminius i-a povestit că în apropiere avusese loc o mică revoltă și că ar fi fost bine dacă romanii s-ar mai arăta o dată la față în acele locuri înainte de a se încheia anul. Deși avertizat de socrul lui Arminius să nu aibă încredere în acesta, Varus a fost de acord și, încredințat că se afla într-un teritoriu pe deplin pacificat, a pornit la drum fără ca măcar să se obosească să-și aşeze cele trei legiuni în formație de marş. Soldații romani cu civili cu tot s-au pus, aşadar, în mişcare prin pădurile dese cu poteci înguste, de care, cu cincizeci de ani în urmă, Cezar se ferise cu multă grijă. Acolo au fost nimiciți într-o ambuscadă cunoscută sub numele de Bătälia din Pădurea Teutoburgică, în care s-au petrecut, după cum bine se știe, scene de o cruzime ce i-ar pune în dificultate chiar și pe actualii cineaşti. Datorită descoperirilor făcute, începînd cu anul 1987, de maiorul britanic Tony Clunn, un arheolog amator, astăzi se știe că locul în care s-a desfăsurat bătălia este dealul Kalkriese din Saxonia Inferioară.

În perioada următoare, toate bazele romane aflate la est de Rin au fost distruse – o mare înfrîngere pentru Roma, însă nu tocmai momentul de răscruce pe care istoricii luterani și prusaci l-au inventat mai tîrziu. Între anii 14 și 16 e.n., fiul lui Drusus, Germanicus, a prădat ținuturile germanilor, căutînd răzbunare și izbutind în cele din urmă să-i încolțească pe Arminius și aliații săi pe malurile rîului Weser. Ajunul bătăliei a devenit subiect de poveste. Arminius și fratele său, care rămăsese loial Romei, au făcut schimb de insulte peste fluviu – în latină. Germanicus, la rîndul său, i-a servit de model lui Shakespeare pentru Henric al V-lea, preumblîndu-se incognito pe întuneric printre soldații săi. Odată cu venirea zorilor, germanii au fost prinși și măcelăriți, în așa fel încît trupurile și armele abandonate zăceau împrăștiate pe zece mile (Tacit). La puțin timp după aceea, Arminius/Hermann, primul erou al naționalismului german, a fost asasinat în circumstanțe necunoscute de conaționalii săi.

Regiunea aflată de-a lungul Rinului era din nou un loc sigur. Armata romană, ca toate armatele, îi prefera pe băieții robuști din provincie tineretului de la oraș, iar germanii au devenit curînd recruții ei preferați.

Atunci cînd romanii au cucerit Britannia, trupele germane au traversat Tamisa înot, complet echipate pentru a învinge în bătălia de la Medway.

Însăși garda imperială avea atît de mulți germani în componența ei, încît locuitorii intimidați ai Romei îi spuneau pur și simplu cohors Germanorum. În anumite părți ale Renaniei, furnizarea de soldați pentru Roma a devenit sursa principală a economiei locale.”